duminică, 18 iulie 2010

Dimineţi de nemurire

Iubita mea, hai, vino, este vremea
Să-mi stai în braţe, până-n zori de zi;
Să-mi rostuieşti chemarea şi puterea,
De a-mi dori să nu mai vreau muri.

Din haosul înalturilor sfinte,
Am coborât şi-am aşteptat să vii;
Abia dacă ţi-am spus două cuvinte
Şi-ai înţeles că eşti ce ai să fii.

Pornitu-s-au furtuni nimicitoare,
Falsificând un nume ce-l purtai,
Pe-atunci, când eu spuneam că nu se moare,
Nici dacă iarna-ncepe-n luna mai.

Şi-au fost să fie, ierni obişnuite;
Şi-a viscolit, în iulie, ciudat.
Eu colindam pe creste-nzăpezite,
Cu pas rătăcitor, dar măsurat.

Acum, privind spre stele, printre stele,
Mi-aduc privirea-n timpul viitor;
Şi-arăt, pe ziduri, urmele rebele
A ceea ce nu e întâmplător.

Călăuziţi de-a lumilor trăire,
Ne este scris trecuturi să iertăm;
Şi totul fiind cu gând de dăruire,
Chiar celor ce n-au sens, un sens, să dăm.

Şi haide, vino, prinde-mă de mână,
Privindu-mi ochii când te-mbrăţişez,
Să-ţi spun şi eu şi zorii ce mă-ngână:
Păstrează-mă, căci vreau să te păstrez!

Şi vino-n pragul serii, doar la mine,
Să-mi stai, în braţe, până-n zori de zi.
Să vrei, mereu, să mă găseşti în tine,
Să nu mai mor, nici dacă vreau muri.