joi, 8 decembrie 2011

Destinul drumului, drumul destinului

Cunoaştem faptul că poezia este un templu al suferinţei. Cel care creează se găseşte tot timpul în faţa unui început, cel al unei noi sau sângerânde suferinţe. Solemnitatea, bucuriile, extazul, toate trec. Suferinţa însă are nevoie de căi de exprimare. Şi dacă este poetică, atunci această cale este drumul spre vindecarea rănilor interioare.
Daniel-Dumitru Darie compune o poezie aurorală, dezinvoltă care este rezultatul harului şi al trudei, al inspiraţiei şi al intertextualităţii (culturii literare). El se reculege în infinitatea unor stări de reverie metapoetică, la intersecţia dintre polii stărilor umane.
Harul este darul primit din partea Divinităţii, însă neodihna, truda şi neliniştea celui care creează ţin de voinţa şi perseverenţa lui. Poezia lui Daniel-Dumitru Darie este profundă, extatică şi prodigioasă. Este aidoma unui chip care te întâmpină dimineaţa cu bucuria vieţii - orice ar aduce ea - în suflet. Transpune vocaţia devastatoare a poetului prin renunţarea la ideile primite sau împrumutate, la drumuri trasate de alte persoane. El nu se închină idolilor, ci versul lui zburdă liber, călcând apăsat pământul făgăduinţei şi se confruntă mereu cu unda mirifică a neliniştii perene.
În Drum prin destin îl găsim pe poet în mai multe ipostaze...
solitar:
Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă”,
(Tablou prin vreme)
asumat:
Eu sunt ceea ce sunt şi altul nu-s.”
(Constatări necontrazise)
franc:
„...ştiu a scoate
Adevărul, dureros, dar pur...”,
(Tablou prin vreme)
învingător:
Drumul am să-l fac...tot înainte,
Voi urca un vârf ce am de-atins
Şi aşa va fi: fără cuvinte,
Voi învinge eu...Nu’s eu învins...”,
(Învingător deşi păream învins)
încurajator:
...Când ochii-ţi voi privi ştiind că dormi
Când dimineaţa vei trăi iubirea,
Ce-ţi dă putere lumea s-o răstorni.”,
(Din ceruri, noi)
admirator îndrăgostit al femeii:
Eşti un om şi eşti femeie...
Vis, şi ţel, şi ideal”,
(Ordinul de seară)
Nu te vreau de gând fardată,
nu te vreau decât cum eşti”...

...Vin să te cuprind în braţe
şi-amândoi să mergem...sus!”,
(Continuarea către nesfârşit)
onest cu sine:
"O viaţă-n lacrimi. Asta mi-a fost soarta
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis”,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta”,
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.”...

..."Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?"
(Contradictoriul realism)
vulnerabil:
"Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum."...

..."Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc."...
(Amintiri despre destin)
Cuvintele niciodată nu ar avea nimic de rostuit, oricât de arhitectural ar fi ele alese, dacă nu ar izvorî din sufletul unei vibraţii emoţionale sau intelectuale. Daniel-Dumitru Darie cunoaşte valoarea şi puterea cuvintelor:
"...ştiu, că prin cuvinte
Pot trăi mereu, chiar dacă mor",
(Tablou prin vreme)

"Cuvântu-mi este legământ
(Eu, prin faptă şi cuvânt)
şi de multe ori alege să transmită printr-o tăcere transcedentală adevăruri tâlcuite:
"Să-nţelegi, că şi fără cuvinte
Eu îţi spun, ce spui şi tu mereu.
(Ordinul de seară)
Laitmotivele principale existente în volumul de faţă sunt tema credinţei, a timpului, a demnităţii, a sensului existenţial, a durerii translucide:
"Lacrimi fără formă stau mereu să cadă",
(Poem înspre final)
a vremelniciei şi a iubirii.
Precum spune poetul, oamenii sunt pâraie ce îşi au drumurile lor şi merg spre împlinirea destinului. Drumul prin destinul poetului este presărat cu antinomii, speranţă, suferinţă, căutări:
"Doar caut vieţii înţeles şi rost "
(Manifest contra tăcerii)
şi credinţă:
Greu la deal, dar nu vreau valea...
(Chemare de vânt)
psihoterapeut
Elena Darie
(Bucuresti)

luni, 14 noiembrie 2011

Drumuri şi destine

Când un pârâu de munte, vijelios dar limpede se varsă într-unul molcom dar nicidecum curat, se vede cum apa acestuia din urmă devine mai cristalină, din ce în ce mai cristalină. Dar, depus pe fundul apei, se vede că există un strat, din ce în ce mai mic, din cele ce mai înainte nu-l lăsau să-şi arate celor ce le era necesar, că e totuşi în esenţă apă, apă a vieţii.
Curgând la vale, în albia comună, apa devine cristalină, urmele mizeriei sunt dispărute, lăsate în urmă. E un pârâu viguros şi de folos vieţuirii. Şi acest pârâu la rândul lui se varsă în râu, pe care şi el îl mai limpezeşte, râul în fluviu, fluviul în mări, de fiecare dată apa pâraielor adunate în acel loc, mai curând neştiut, face să fie mai multă curăţenie...
Nici acela vijelios şi curat, nici acela molcom, dar plin de toate cele adunate fără folosinţă, avându-şi doar curgere înainte, şi nicidecum întoarcere, spre cele nefolositoare, şi rămase prin urma vadului, nu-şi mai găsesc motiv spre altă căutare, ştiind că ar fi de ajuns ca un oarecare, ce şi-a găsit motiv să-şi bage în apă piciorul colbuit, cu sau fără de păsare, un orice, un ceva, să cadă spre a scotoci fundul văii în care şi-au găsit singure ascunziş acele mizerii ale molcomei curgeri, şi destulă, uneori prea multă tulburare s-ar face şi chiar limpezimea, care nu mai are nimic în asemănare cu ceea ce era cândva nelimpezire, se poate uşor pierde şi, iarăşi, dar mai mare, fiindcă apa a două pâraie ar avea de suferit, nelimpezire s-ar face. Amândouă îşi ştiu şi merg doar curgerea spre mai departe!
Ce-ar fi dacă toate pâraiele ar fi curate?
Sentimentele se autodefinesc prin trăiri, nu e nevoie, nici nu pot, să o fac eu, şi oricine s-ar apuca să o facă, uşor ar putea greşi, crezându-se ştiutor şi cunoscător a toate. Aidoma pârâului, pentru care curgerea va face să fie mai curat şi se va arăta în toată splendoarea cristalinului său. Distinct, şi totodată împreună cu celălalt, creează un mic flux în fluviul vieţii... Moare acest flux, murind pâraiele, doar când pătrunde în marea cea mare... Universul apelor...
Pâraiele care suntem îşi au drumul lor şi merg spre împlinirea destinului... Aceasta este esenţa unui Drum prin destin!
* * *
De multe ori viaţa are un echivalent real acolo unde, conform multora, omul nu s-ar putea regăsi. Căci omul nu vrea să se regăsească în propria-i creaţie, neacceptându-şi condiţia de creator, chiar şi dacă el acceptă ideea de Creaţie “după chip şi asemănare”. Echivalând realitatea umană cu realitatea creaţiei umane, pare uneori prea surprinzătoare asemănarea...
Oricine conduce un autovehicul ştie un lucru: motorului îi trebuie carburant pentru a funcţiona, pentru a propulsa autovehicului. Cotidianul obligă la a se face asta şi, de obicei, se face „alimentarea” mai mereu la aceeaşi staţie, cu acelaşi tip de carburant. Dar plecând la drum lung, după consumarea „plinului” necesitatea realimentării devine stringentă. Se va găsi acelaşi tip de carburant, al aceluiaşi producător, sau un altul, la un alt producător. Dacă e un nou carburant, neavând caracteristici identice, se vor sesiza unele diferenţe, pozitive sau negative, în funcţionarea motorului... Şi iarăşi, după ce se consumă carburatul, vine vremea „realimentării”. Comparativ, diferenţele, altele de astă dată, vor induce alte şi alte concluzii. Povestea se repetă sub legea hazardului pe un drum necunoscut! Şi oricât de mult se forţează „distanţa de autonomie” aceasta nu este infinită.
Existând legea hazardului, întâmplătoare în esenţă în lumea palpabilului, nimeni nu poate spune că va alimenta, totdeauna cu acelaşi tip de carburant.
Din sesizarea diferenţelor, mai tot omul evaluează. Dependent de ceea ce îşi doreşte, de raportul calitate/preţ, de performanţe, de consum, de ideile sale, mai mult sau mai puţin conservatoare.
Unii, încăpăţânându-se, aleg mereu şi mereu acelaşi carburant, chiar şi dacă realizează că motorul trage din greu, chiar dacă la o calitate slabă, preţul este din ce în ce mai mare. Motorul cedează mult mai repede, iar autovehiculul îşi iese din uz.
Tot aşa sunt unii ce preferă carburanţii de foarte bună calitate dar care sunt tot neadaptaţi motorului, care, teoretic, ar fi chiar indicaţi. Consumul mare şi arderile intense fac imposibilă o viaţă lungă motorului.
Exisă totuşi şi cei ce preferă acelaşi carburant, dar pentru că au sesizat efectul de curăţare şi revigorare a caracteristicilor motorului, din când în când, alimentează cu alt carburant, de la un alt producător.
Dar, cei mai mulţi, respectă legea hazardului. Constatări ştiinţifice au demonstrat că motoarele ce nu au fost obligate să funcţioneze doar cu un anumit tip de carburant, cele care au fost alimentate cu carburant, oriunde s-a întâmplat să fie necesar, fără a li se purta prea mult de grijă, au funcţionat bine şi foarte bine, atât cât le-au permis caracteristicile constructive. Iar probabilitatea arată că tocmai acestea au avut de-a face, pe termen lung, cu destul de puţine tipuri de carburant. Căci nici probabilitatea nu este total întâmplătoare, deşi unii aşa îşi doresc să fie. Şi, nu ar fi de uitat că şi motorul se supune legii unanime „De ceea ce îţi este frică n-ai să scapi!”.
Când obosit, cel ce conduce autovehiculul nu este atent la combustibil, poate să rămână în pană. Unii mai încearcă soluţii în extremis pentru a mai putea ajunge la destinaţie... destinaţie care vrea să fie furnizorul aceluiaşi tip de combustibil. Alţii se resemnează, aşteptând minunea... iar la alţii, se întâmplă să vină un operator de la staţia unui alt furnizor ajutându-l să plece mai departe. Şi cum ceea ce se oferă este de calitate, încrederea în ceea ce se dăruieşte devine tot mai mare şi drumul este tot mai uşor, iar timpul se scurtează...
Aceasta e mecanica, în speţă fizica... Dar oare omul n-ar fi bine să înveţe din funcţionarea propriilor creaţii?
Legile guvernante ale funcţionării motoarelor par simple şi sunt simple. Sunt legi pentru că au fost aprofundate în cercetare, dar acestea sunt în esenţă principii. Principiile au în comun cu raţionamentul uman doar faptul că se lasă descoperite şi înţelese, nu-s vreodată demonstrabile şi-s imposibil de schimbat. De aceea tot ce este principial rezistă, nu se clatină nici la cea mai mică adiere de vânt, nici la furtuni.
Omul, în cutezanţa-i fără margini, încearcă adâncimile oceanelor cu degetul, de multe ori strâns în pumn... Omul, în general, dar nu neapărat orice om, vrea, cu toată puterea raţiunii, să încalce şi să calce principiile. Dar principiile, chiar ele, vin şi îi pun oglinda în faţă. Şi oglinda principiilor, principială şi ea, îi arată cât este de hâd. Atunci de ce ne mai miră că frânghiile se cumpără pentru a deveni ştreang?
* * *
O linie la început dreaptă, lină, capătă pe parcurs mai uşoare sau mai puternice curbe, de parcă un şarpe uriaş se strecoară printre obstacolele ivite în cale. Când urcând spre necuprinsul cerului, când coborând spre negre abisuri, drumul pe care Mergătorul păşeşte pare în răstimpuri că se poticneşte. Însă dorinţa de a ajunge acolo unde trebuie să ajungă îi dă puterea de a depăşi inopinate greutăţi. Şi mai totdeauna pădurea îl străjuieşte de-o parte şi de alta şi minuni i se arată Mergătorului care vede şi crede în ele, dar ele se arata şi celui care nu vede şi nu crede. Trebuie ca acesta să aibă ochi care să vadă şi urechi care să audă.
E drumul spre Acasă... E drumul sortit lui.
Lung şi neînţeles poate fi drumul Mergătorului. El ştie că trebuie să ajungă Acasă, acolo unde e linişte, acolo unde lumina şi căldura îl aşteaptă. De aceea Mergătorul drumului nu se opreşte. El merge mereu spre luminiţa ce pâlpâie la capăt de drum, merge spre acel Acasă atât de îndelung aşteptat. E însoţit de gândurile, de faptele sale. El caută şi sfredeleşte cu privirea spre cele trecute deja, spre cele prezente, dar şi spre cele viitoare.
Prin umbre sau prin întuneric, printre copacii pădurilor din stânga ori din dreapta, ridicându-şi privirea, lumini, mai mult sau mai puţin strălucitoare, apar atrăgând, şi, de multe ori, gândul îndreaptă paşii pe cărările pădurii spre acele mult mai apropiatele lumini ce s-ar întrevede a fi capătul drumului...
Sfidându-se pe sine şi sfidând un adevăr pe care-l simte dar nu-l va afla decât Acasă, porneşte pe cărările lăturalnice drumului, fermecat de gândul, de ideea de capăt de drum şi de pajiştile luminoase ce i s-au deschis imediat ce a trecut de marginea dinspre drum a pădurii.
În plină zi, dar cel mai ades în plină noapte, luminişul se sfârşeşte în hăţişurile care-l mărginesc. Pe timp de zi, cel care s-a avântat pe scurtătură, caută să găsească ieşirea spre înainte sau alege calea întoarsă. Şi găseşte ceea ce era dat să găsească: o altă cărare ce îl scoate la acelaşi drum pe care mersese... Şi iarăşi la drum, aşa cum ar face şi dacă are puterea de a alege calea întoarsă.
Prin întuneric însă, cu o putere şi o voinţă supraomenească, de multe ori generată de frică şi temeri, alege să treacă de acele hăţişuri cu orice preţ. Târându-se sau luând în piept împletitura de rugi, ierburi, lăstărişuri şi uscături, lasând în urmă sânge şi chiar bucăţi rupte din el, caută spre a găsi o cărare, dar, ori găsind-o, ori negăsind-o, îşi continuă necesara înaintare. În cel mai bun caz reuşeste să reintre pe drum, dar la fel, deloc bine, poate să ajungă pe marginea unui hău. Dacă o geană de lumină i se arată, vede, şi nu face pasul fatal ce l-ar duce pe drumul fără întoarcere al tenebrelor din adâncuri şi abia atunci, trezit din somnul indus de cărările mirajului, întoarce spatele luminii strălucitoare de pe cealaltă parte a prăpastiei şi caută drumul de întoarcere în drumul ce-avea de mers, el, Mergătorul. Depinde doar de cât de bine trezit este, nu doar se simte, ca să ajungă mai repede şi mai uşor la drumul cel mare şi unic. Căci stele şi lumini mişcătoare apar şi tot apar, la fel de repede cum pot să şi dispară.
Când scântei de lumina apar în jur, răspândind miresme necunoscute, acestea ameţesc şi îmbată. Doar aceea lumină puternică, extrem de puternică, doar văzută de aproape, ce altfel pare ireală, abia pâlpâindă, este cea care devine reală. Atunci abia ajunge la destinaţie, Acasă... Acolo unde este iubit, acolo unde de orice fel de moarte nu se teme.
Când viaţa i se împlineşte, Mergătorul drumului poate spune lumii întregi că oricât de greu şi dureros i-a fost mersul, drumul trebuia făcut... Căci Adevărul trebuia aflat şi mărturisit. Iar despre drum, doar el poate vorbi, căci a fost răspunzător de toate alegerile, de toate rătăcirile, alergăturile şi adormirile de pe parcurs; căci nimeni nu putea alege în locul lui. Iar pentru toate el, doar el singur, îşi va lua şi plata şi răsplata. În toate cele întâmplate, el, Mergătorul pe un Drum prin Destin, ştie ce, cine şi cum l-a călăuzit, chiar şi atunci când totul părea de neschimbat...

luni, 24 octombrie 2011

Teama de teamă

Tu oare ştii, iubito,
de ce îmi este teamă
Când îţi vorbesc de vremuri
ce vor veni apoi,
Când spun că amintirea
de timp nu ţine seamă,
Şi că rămânem singuri,
noi doi, numai noi doi?

Vom reclădi o lume
din picături de viaţă
Salvate de înecul
în marele noroi
Ce ne inundă ochii,
în prag de dimineaţă,
Şi vrea să ne cuprindă,
şi vrea să intre-n noi.

Mi-e teamă să spun tare
ce ţi-am rostit în şoapte,
Acum când marea criză
e semn că unii pot
Să-şi ducă nebunia
din gânduri înspre fapte,
Să pună lanţuri vieţii,
într-un absurd complot.

Tot latră câinii străzii
când simt că sunt aproape
De cioclii ce n-au stare
şi umblă peste tot,
Şi-s scornitori de vânturi
să-nvolbureze ape,
Şi preamăresc pe-acela
ce vrea a fi robot.

Mi-e teamă să-ţi spun ţie,
deşi şi tu ştii multe,
Că unii-s morţi în suflet
şi-abia se mai târăsc,
Dar urlă să-i audă
cei ce mai pot s-asculte
Că ei vor să salveze
tot neamul omenesc.

Vorbind despre lumină,
scriu ode-ntunecate
Prin care adevărul
este sluţit, grotesc...
Punând nuanţe vieţii,
răstălmăcind păcate,
Spre orizontul umbrei,
cântând, ne amăgesc.

Tu oare ştii, iubito,
de ce se tot întâmplă,
Să-ţi spun ceea ce-mi vine
făr-a schimba nimic,
Dar simt că mi se-mplântă,
ca un cuţit, în tâmplă,
Să-mi rătăcesc ideea,
să uit ce vreau să zic?

Tu caută-ntrebarea
ce-i ştiu deja răspunde,
Şi nu-ţi găsi motive
să crezi că mă complic,
E de ajuns că lumea
încearcă a-şi ascunde
Simţirile obscene
şi sufletul prea mic.

Dar oricât mi-e de teamă,
să tac nu mai e vreme,
Şi, azi, când rup tăcerea,
nici tu nu te mai teme!

duminică, 23 octombrie 2011

Chemare de vânt

Ia-mă vântule cu tine,
ia-mă-n cer, acolo sus,
Unde drumurile vieţii
nu duc doar înspre apus,
Căci văd iarăşi răsăritul
şi totul strălucitor...
În tristeţe simt iar dorul,
şi de viaţa îmi e dor.

Cântă-mi iar cântecul vieţii,
ce, cu ritm năucitor,
M-a făcut să merg spre hăuri,
în adâncuri să cobor.
Ca nebunul adunat-am
bucurii de om prea mic,
Şi-am crezut în bogaţie,
însă nu aveam nimic.

Astăzi urc încă o treaptă
către timpul de apoi,
Şi nu-mi pasă că e toamnă
şi în juru-mi e noroi,
Prin vitraliile nopţii,
anii ce i-am colindat
Mi se-arată... Mă obligă
să-mplinesc ce mi-este dat!

Nu-s bătrân, încă n-am vârstă,
dar mă simt c-am obosit,
Că bat drumul de departe
să găsesc ce-mi e sortit...
Chiar de stau acum în beznă,
steaua mea e stea de foc,
Vreme n-am să-mi plâng de milă,
mă ridic şi-o iau din loc.

Greu la deal, dar nu vreau valea,
doar aşa, să pot să strig
Că de vină e doar viaţa,
că în suflet îmi e frig,
Sus, spre creste, spre lumină,
urc, să pot să întâlnesc
Sufletul ce, trist, mă cheamă,
lanţurile să zdrobesc.

Vântule, mă ia cu tine,
şi mă du, timpu-i s-ajung,
Cineva ştiu, mă aşteaptă,
şi-a bătut drum greu... şi lung.

miercuri, 19 octombrie 2011

Continuarea-n înţelegeri

Mă cocoşează viaţa cateodată,
Şi caut să-nţeleg ce mi-este dat,
Să deşluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi ca fapt deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu ca totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de vorbe e chemarea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce dezrădăcinează-ndepărtarea
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Şi vine timpul iernii la-ntâmplare
Punând accent pe-acel cuvânt ce, spus,
Va fi-nţeles ca şi continuare
Văzut acum ca-ntotdeauna sus.

joi, 13 octombrie 2011

Autoportret de timp prezent

Sunt un om ce-şi coase haina ruptă
Ca să poată-n lume să se-arate,
Că, oricum, rănit sau nu în luptă
N-am de ce privi cu răutate.

Figuranţii-şi caută un nume
Şi-şi doresc să-l poarte ca emblemă,
Eu, aşa cum sunt, revin în lume
Deşi unii-mi spun că-s o problemă.

Când vorbesc, o fac pentru a zice
Ce mi-e dat să cred şi-o spun pe faţă,
Cu prostia nu-s deloc complice,
Nu m-ascund, precum un prost, în ceaţă.

Eu mă-mbrac cu haina-mi potrivită
Tot aşa cum orice om o face,
Şi nu stau cu fruntea încreţită
Când aud că unii nu m-ar place.

Când n-am unde, pot dormi pe stradă,
Când n-am ce, nu-mi trebuie mâncare,
Epoleţi nu-mi pun, n-au cum să-mi cadă,
Dar ce văd în jurul meu mă doare.

Nu-mi dau preţ prin vorbe fără seamă,
Nimănui nu-i cer să mă privească,
Însă lupt şi lupt fără de teamă,
Să fiu demn de viaţa mea lumească!

Şi, oricum, de-i haina peticită,
N-am să-mi pun şi-un petic peste gură...
Omu-şi dă valoarea potrivită
Când şi-ncape-n propria măsură!

miercuri, 12 octombrie 2011

Nehotărâta listă

Mă-nscriu pe lista celor care mor,
În fiecare zi câte puţin,
Iar zilele trecutului revin...
Anticipez venirea şi mă dor.

Mă-nscriu pe listă să-mi reamintesc
De cei sătui de azi, sătui de ieri,
Ce-n goana lor, mereu spre nicăieri,
Nu înţeleg ce-nseamnă “te iubesc”.

Mă-nscriu şi eu în listă, şi sunt trist,
Fiind la fel ca cei ce, peste tot,
Refuză a trăi ca un robot,
Şi-a fi în slujba unui Anti-Hrist.

Iar lista-i gata... Hotărâ-vor sorţii
Dacă va fi a vieţii sau a morţii.

duminică, 2 octombrie 2011

Eu, prin faptă şi cuvânt

Nimic nu-i greu de înţeles,
N-am opţiuni, n-am de ales,
De dat îmi e, accept uşor,
Să rabd de toate sau să mor.

Nu mă cobor, n-am să cerşesc,
Nu spun la nimeni cum trăiesc,
Şi chiar aşa, chiar dacă-i greu,
Eu am un singur Dumnezeu.

Rostesc un gând într-un cuvânt,
Cuvântu-mi este legământ,
N-am nici o teamă, nu mă plâng,
Chiar dacă pumnii-n taină-i strâng!

Privesc în ochi, nu mă feresc
Când dau de ştire că iubesc,
M-arăt cum sunt c-aşa sunt eu,
Nu pot să-l mint pe Dumnezeu.

joi, 29 septembrie 2011

Amintiri despre destin

Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc,
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum.

Mă sărăceşte soarta de trăiri
Şi mă împinge-n margini de abis,
Şi mă tot vrea trăind din amintiri
Cu viitorul rătăcit în vis.

Mă simt umil când ochii mi-i ridic
Privind spre cei ce uită că exist,
Spre cei ce cred că viata le complic
Când am curaj să spun că-s tot mai trist.

Când cad tăcut, împiedicându-mi pasul,
Aş vrea să uit ce nu mi-aş vrea ştiut,
Minţindu-mă că nu-mi pot drege glasul,
Să creadă cei mai mulţi că sunt un mut.

Destule văd în cer şi pe pământ
Şi ştiu să mă feresc de omul laş,
Dar pe cei dragi i-ajut să-şi ia avânt
Şi-i vreau mergând pe-al vieţii lor făgaş.

Şi stau şi eu la rând, nu mă grăbesc,
Deşi aş vrea să fac mai mult şi mult mai mult,
Dar mă cutremur când îmi amintesc
De viaţa mea cu sensu-i prea ocult.

Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc.

miercuri, 21 septembrie 2011

Poem înspre final

Picătura şoaptei vine de departe,
Lumea o cuprinde răvăşind urmarea,
Printre absoluturi totul se împarte,
Obsedând răspunsuri spre a şti-ntrebarea.

Conţinuturi fade trec spre nemurire,
Clauze furate dau în fals putere,
Împlinind în taină visuri de mărire,
Agravând absurdul până la durere.

Lacrimi fără formă stau mereu să cadă,
Ca-ntr-un fel s-ascundă ceea ce se ştie,
Ochii ni-i vânează să nu se mai vadă
Calea înspre moarte ori spre nebunie!

Uită să mai creadă chiar cei ce se roagă,
Cât mai spre vedere, uşilor se-nchină,
Ca în miez de noapte să dea-n cap cu-o ghioagă
Celor ce-şi vor mersul doar către lumină.

Vântul mai adie şi mai vrea să mişte
Ape prea stătute ce nu vor să curgă,
Şi-atrăgând mirosuri, nu consimt să rişte
Până-n spre pârâuri drumul să parcurgă.

Întru deznădejde toate-s împlinire
Când, de prin adâncuri, vuiet surd răzbate,
Căci de-atâta ură şi dezamăgire
Vremuri de pe urmă se vor fi-ntâmplate.

joi, 18 august 2011

Acceptata condamnare

Mă mulţumesc să spun că timpul trece
Şi spinii înfloresc în răni mereu,
Că mai mereu mă-mbăt cu apă rece
Şi pietrele de moară trag mai greu.

M-am învăţat să stau într-o răscruce,
Şi să rezist pe arşiţă ori ger,
Şi să mă-ntreb, şoptit, ce veşti mi-aduce
Lumina lunii când se urcă-n cer.

Privesc cumva pierdut, în depărtare,
Cerând iertare pentru tot ce ştiu,
Cerând iertarea ca pe-o acuzare
C-am abuzat s-aştept până târziu.

Mă reculeg şi-aştept o condamnare
Ce nu mai lasă semne de-ntrebare.

marți, 28 iunie 2011

Scrisoare spre final

Copii mei, la ceas târziu de noapte,
Când unii dorm, iar alţii se petrec,
Privesc spre cer, vorbind cu voi în şoapte,
Căci, în curând, spre altă lume plec.

Mi-adun din gânduri viaţa-ntr-o poveste,
Nu vreau s-ascund nimic şi nici să uit,
Ca prin plecare mea, fără de veste,
Să vă rămână ceva neştiut.

Cuvintele sunt simple, mult mai simple
Decât au fost cândva, când le vorbeam...
Azi îmi zvâcnesc trăirile în tâmple
Ca să nu uit c-am fost cel ce eram...

Nu vă ascund ce mult, prea mult, mă doare
Că hoţii de destin ne-au jecmănit,
Şi-mi simt menirea împovărătoare,
Deşi nu-mi spune nimeni că-s zdrobit.

Şi plec în zori, şi vreau să-mi simt mâhnirea,
Iertaţi-mă, să-mi iert neîmplinirea.

miercuri, 22 iunie 2011

Risipitul vers întâmplător

În miez de zi, ori undeva în noapte,
Când praguri bat şi simt că pot să cad,
Mă-ntorc, prin timpuri, prigonit de şoapte,
Şi caut, faptei întâmplate, vad.

De dincolo de sensuri absolute
Vin înţelesuri fără echivoc,
Sfindând contrariul celor ce sunt vrute
Să pot s-o iau, încet, încet, din loc.

Spunând că vine vremea friguroasă,
Îmi pun în cap pe cei ce cred altfel,
Dar ştiu ce spun şi nici nu îmi mai pasă
Ca unii-mi spun nebun, alţii rebel.

Necunoscut de-aş fi nu m-aş ascunde
În umbra unui nume anonim,
Pe mine nicidecum, şi n-am nici unde,
Realul existenţei e sublim.

Şi vă vorbesc din drumul dinspre moarte,
Ştiind de ce, şi pentru ce revin,
Prin versul pus, întâmplator în carte
Ce-şi are, singur, înţeles deplin.

Şi totu-i scris, oricine vrea-nţelege,
Că omul nu-i doar formă în decor,
Putând misterul lumii să-l dezlege
Prin cei ce ştiu ce spun întâmplător.

Căci totu-i spus, în Cer, la liturghie,
Acolo-i totul fapt adevărat,
Desprins de-această lume-n agonie
Ce nu se poate rupe de păcat.

Ceea ce-i spus ni se va da pe faţă,
Ceea ce-i vis va trece în real,
Ceea ce azi se vede doar prin ceaţă,
Va fi, nu paradox, ci fapt normal.

sâmbătă, 14 mai 2011

Să mergi…

Să mergi pe drumul tău, chiar dacă norii
Se-adună, tot mereu deasupra ta,
Şi aminteşte-ţi că petala florii
Arată tot ce are floarea-n ea.

Adună-ţi toată teama în cuvinte
Să poţi să spui ce-i greu şi ce-i uşor,
Dar să vorbeşti cu mare luare-aminte
Ferindu-te de cei ce sclav te vor.

Şi-n linişte să dormi, chiar dacă norii
S-au strâns, deasupra ta, la ceas de seară,
Ca-n ziua următoare, când dau zorii,
Să ai privirea limpede şi clară.

Când printre gene poţi să vezi lumină,
Simţirii tale să-i dai sens deplin,
Ca-n libertate, să aştepţi să vină
Acele timpuri care ştii că vin.

Şi chiar şi-atunci când numai tu vezi norii
Ce-şi proiectează umbrele pe cer,
Aşteaptă semnul ce îl dau cocorii
Când trec biruitori şi-n zare pier.

Din zbor să-ţi faci dorintă de-nălţare,
Să poţi să treci prin porţile de foc,
Să fii de-a pururi lacrimă de soare,
Mereu aducătoare de noroc.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Manifest contra tăcerii

E prima dată când eu rup tăcerea,
Sunt insistent, dar nu-s un cabotin,
Am învăţat să tac, să-nfrunt durerea,
Acum nu pot nicicum să mă abţin.

Tăcerea e un pas meschin spre moarte,
E ca un râu ce curge pe sub vad,
Ascuns de frunze, duce mai departe
Doar amăgirea... drumul înspre Iad.

Eu am tot spus mereu fără să-mi pese,
Că se tot vrea să fiu un surdo-mut,
Să iau reale vorbe şi excese
Spre a mă integra în absolut.

De ce să tac? Eu n-am de ce mă teme,
Nu judec nici o faptă ce a fost,
Şi nu emit nici legi, nici teoreme,
Doar caut vieţii înţeles şi rost.

Când vin şi pun pe toate în oglindă,
O fac simţind că ceva e-ascuns,
Simţind că răul vrea să se întindă
Într-o-ntrebare fără de răspuns.

Nu vreau să ştiu mai mult, deşi ştiu multe,
Analogând, evit să mă înşel,
Oricât se vor trăirile oculte,
Se simte că în suflet e măcel.

Uităm că timpul nu ne aparţine,
Uităm ce ştim, uităm ce-am învăţat,
Că viaţa nu ne face de ruşine
Când acceptăm ceea ce ea ne-a dat.

Doar aparent o faptă-i o greşeală,
Şi i se dă un sens material,
Uitând că plâng, în ceruri, cu sfială,
Cei ce-s trimişi aici cu-n ideal.

Adeseori, tot punem în balanţă
Destinul degradat la bun comun,
Şi banul cu blazon de importanţă,
Trăgând concluzii care ne transpun.

Noi parcă vrem să dăm măsura noastră
Poruncilor ce vin la noi din cer,
Chiar dacă bate soarele-n fereastră,
Ne amintim mereu de-al iernii ger.

Minţindu-ne, dăm altă-nfăţisare
La orişice se poate-a fi uman,
Uitând că toate au şi o urmare,
Păcatul nu-i ascuns sub paravan.

Dintr-o pudoare falsă şi extremă,
Eternităţii-i comandăm sicriu,
Abia apoi, când viaţa-i o problemă,
Îi cautăm un leac... Însă-i târziu!