miercuri, 22 iunie 2011

Risipitul vers întâmplător

În miez de zi, ori undeva în noapte,
Când praguri bat şi simt că pot să cad,
Mă-ntorc, prin timpuri, prigonit de şoapte,
Şi caut, faptei întâmplate, vad.

De dincolo de sensuri absolute
Vin înţelesuri fără echivoc,
Sfindând contrariul celor ce sunt vrute
Să pot s-o iau, încet, încet, din loc.

Spunând că vine vremea friguroasă,
Îmi pun în cap pe cei ce cred altfel,
Dar ştiu ce spun şi nici nu îmi mai pasă
Ca unii-mi spun nebun, alţii rebel.

Necunoscut de-aş fi nu m-aş ascunde
În umbra unui nume anonim,
Pe mine nicidecum, şi n-am nici unde,
Realul existenţei e sublim.

Şi vă vorbesc din drumul dinspre moarte,
Ştiind de ce, şi pentru ce revin,
Prin versul pus, întâmplator în carte
Ce-şi are, singur, înţeles deplin.

Şi totu-i scris, oricine vrea-nţelege,
Că omul nu-i doar formă în decor,
Putând misterul lumii să-l dezlege
Prin cei ce ştiu ce spun întâmplător.

Căci totu-i spus, în Cer, la liturghie,
Acolo-i totul fapt adevărat,
Desprins de-această lume-n agonie
Ce nu se poate rupe de păcat.

Ceea ce-i spus ni se va da pe faţă,
Ceea ce-i vis va trece în real,
Ceea ce azi se vede doar prin ceaţă,
Va fi, nu paradox, ci fapt normal.