miercuri, 21 septembrie 2011

Poem înspre final

Picătura şoaptei vine de departe,
Lumea o cuprinde răvăşind urmarea,
Printre absoluturi totul se împarte,
Obsedând răspunsuri spre a şti-ntrebarea.

Conţinuturi fade trec spre nemurire,
Clauze furate dau în fals putere,
Împlinind în taină visuri de mărire,
Agravând absurdul până la durere.

Lacrimi fără formă stau mereu să cadă,
Ca-ntr-un fel s-ascundă ceea ce se ştie,
Ochii ni-i vânează să nu se mai vadă
Calea înspre moarte ori spre nebunie!

Uită să mai creadă chiar cei ce se roagă,
Cât mai spre vedere, uşilor se-nchină,
Ca în miez de noapte să dea-n cap cu-o ghioagă
Celor ce-şi vor mersul doar către lumină.

Vântul mai adie şi mai vrea să mişte
Ape prea stătute ce nu vor să curgă,
Şi-atrăgând mirosuri, nu consimt să rişte
Până-n spre pârâuri drumul să parcurgă.

Întru deznădejde toate-s împlinire
Când, de prin adâncuri, vuiet surd răzbate,
Căci de-atâta ură şi dezamăgire
Vremuri de pe urmă se vor fi-ntâmplate.