joi, 13 octombrie 2011

Autoportret de timp prezent

Sunt un om ce-şi coase haina ruptă
Ca să poată-n lume să se-arate,
Că, oricum, rănit sau nu în luptă
N-am de ce privi cu răutate.

Figuranţii-şi caută un nume
Şi-şi doresc să-l poarte ca emblemă,
Eu, aşa cum sunt, revin în lume
Deşi unii-mi spun că-s o problemă.

Când vorbesc, o fac pentru a zice
Ce mi-e dat să cred şi-o spun pe faţă,
Cu prostia nu-s deloc complice,
Nu m-ascund, precum un prost, în ceaţă.

Eu mă-mbrac cu haina-mi potrivită
Tot aşa cum orice om o face,
Şi nu stau cu fruntea încreţită
Când aud că unii nu m-ar place.

Când n-am unde, pot dormi pe stradă,
Când n-am ce, nu-mi trebuie mâncare,
Epoleţi nu-mi pun, n-au cum să-mi cadă,
Dar ce văd în jurul meu mă doare.

Nu-mi dau preţ prin vorbe fără seamă,
Nimănui nu-i cer să mă privească,
Însă lupt şi lupt fără de teamă,
Să fiu demn de viaţa mea lumească!

Şi, oricum, de-i haina peticită,
N-am să-mi pun şi-un petic peste gură...
Omu-şi dă valoarea potrivită
Când şi-ncape-n propria măsură!