duminică, 23 octombrie 2011

Chemare de vânt

Ia-mă vântule cu tine,
ia-mă-n cer, acolo sus,
Unde drumurile vieţii
nu duc doar înspre apus,
Căci văd iarăşi răsăritul
şi totul strălucitor...
În tristeţe simt iar dorul,
şi de viaţa îmi e dor.

Cântă-mi iar cântecul vieţii,
ce, cu ritm năucitor,
M-a făcut să merg spre hăuri,
în adâncuri să cobor.
Ca nebunul adunat-am
bucurii de om prea mic,
Şi-am crezut în bogaţie,
însă nu aveam nimic.

Astăzi urc încă o treaptă
către timpul de apoi,
Şi nu-mi pasă că e toamnă
şi în juru-mi e noroi,
Prin vitraliile nopţii,
anii ce i-am colindat
Mi se-arată... Mă obligă
să-mplinesc ce mi-este dat!

Nu-s bătrân, încă n-am vârstă,
dar mă simt c-am obosit,
Că bat drumul de departe
să găsesc ce-mi e sortit...
Chiar de stau acum în beznă,
steaua mea e stea de foc,
Vreme n-am să-mi plâng de milă,
mă ridic şi-o iau din loc.

Greu la deal, dar nu vreau valea,
doar aşa, să pot să strig
Că de vină e doar viaţa,
că în suflet îmi e frig,
Sus, spre creste, spre lumină,
urc, să pot să întâlnesc
Sufletul ce, trist, mă cheamă,
lanţurile să zdrobesc.

Vântule, mă ia cu tine,
şi mă du, timpu-i s-ajung,
Cineva ştiu, mă aşteaptă,
şi-a bătut drum greu... şi lung.