Cunoaştem faptul că poezia este un templu al suferinţei. Cel care creează se găseşte tot timpul în faţa unui început, cel al unei noi sau sângerânde suferinţe. Solemnitatea, bucuriile, extazul, toate trec. Suferinţa însă are nevoie de căi de exprimare. Şi dacă este poetică, atunci această cale este drumul spre vindecarea rănilor interioare.
Daniel-Dumitru Darie compune o poezie aurorală, dezinvoltă care este rezultatul harului şi al trudei, al inspiraţiei şi al intertextualităţii (culturii literare). El se reculege în infinitatea unor stări de reverie metapoetică, la intersecţia dintre polii stărilor umane.
Harul este darul primit din partea Divinităţii, însă neodihna, truda şi neliniştea celui care creează ţin de voinţa şi perseverenţa lui. Poezia lui Daniel-Dumitru Darie este profundă, extatică şi prodigioasă. Este aidoma unui chip care te întâmpină dimineaţa cu bucuria vieţii - orice ar aduce ea - în suflet. Transpune vocaţia devastatoare a poetului prin renunţarea la ideile primite sau împrumutate, la drumuri trasate de alte persoane. El nu se închină idolilor, ci versul lui zburdă liber, călcând apăsat pământul făgăduinţei şi se confruntă mereu cu unda mirifică a neliniştii perene.
În Drum prin destin îl găsim pe poet în mai multe ipostaze...
solitar:
„Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă”,
(Tablou prin vreme)
asumat:
„Eu sunt ceea ce sunt şi altul nu-s.”
(Constatări necontrazise)
franc:
„...ştiu a scoate
Adevărul, dureros, dar pur...”,
(Tablou prin vreme)
învingător:
„Drumul am să-l fac...tot înainte,
Voi urca un vârf ce am de-atins
Şi aşa va fi: fără cuvinte,
Voi învinge eu...Nu’s eu învins...”,
(Învingător deşi păream învins)
încurajator:
„...Când ochii-ţi voi privi ştiind că dormi
Când dimineaţa vei trăi iubirea,
Ce-ţi dă putere lumea s-o răstorni.”,
(Din ceruri, noi)
admirator îndrăgostit al femeii:
„Eşti un om şi eşti femeie...
Vis, şi ţel, şi ideal”,
(Ordinul de seară)
Nu te vreau de gând fardată,
nu te vreau decât cum eşti”...
...Vin să te cuprind în braţe
şi-amândoi să mergem...sus!”,
(Continuarea către nesfârşit)
onest cu sine:
"O viaţă-n lacrimi. Asta mi-a fost soarta
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis”,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta”,
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.”...
..."Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?"
(Contradictoriul realism)
vulnerabil:
"Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum."...
..."Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc."...
(Amintiri despre destin)
Cuvintele niciodată nu ar avea nimic de rostuit, oricât de arhitectural ar fi ele alese, dacă nu ar izvorî din sufletul unei vibraţii emoţionale sau intelectuale. Daniel-Dumitru Darie cunoaşte valoarea şi puterea cuvintelor:
"...ştiu, că prin cuvinte
Pot trăi mereu, chiar dacă mor",
(Tablou prin vreme)
"Cuvântu-mi este legământ
(Eu, prin faptă şi cuvânt)
şi de multe ori alege să transmită printr-o tăcere transcedentală adevăruri tâlcuite:
"Să-nţelegi, că şi fără cuvinte
Eu îţi spun, ce spui şi tu mereu.
(Ordinul de seară)
Laitmotivele principale existente în volumul de faţă sunt tema credinţei, a timpului, a demnităţii, a sensului existenţial, a durerii translucide:
"Lacrimi fără formă stau mereu să cadă",
(Poem înspre final)
a vremelniciei şi a iubirii.
Precum spune poetul, oamenii sunt pâraie ce îşi au drumurile lor şi merg spre împlinirea destinului. Drumul prin destinul poetului este presărat cu antinomii, speranţă, suferinţă, căutări:
"Doar caut vieţii înţeles şi rost
"
(Manifest contra tăcerii)
şi credinţă:
Greu la deal, dar nu vreau valea...
(Chemare de vânt)
psihoterapeut
Elena Darie
(Bucuresti)
