Când un pârâu de munte, vijelios dar limpede se varsă într-unul molcom dar nicidecum curat, se vede cum apa acestuia din urmă devine mai cristalină, din ce în ce mai cristalină. Dar, depus pe fundul apei, se vede că există un strat, din ce în ce mai mic, din cele ce mai înainte nu-l lăsau să-şi arate celor ce le era necesar, că e totuşi în esenţă apă, apă a vieţii.
Curgând la vale, în albia comună, apa devine cristalină, urmele mizeriei sunt dispărute, lăsate în urmă. E un pârâu viguros şi de folos vieţuirii. Şi acest pârâu la rândul lui se varsă în râu, pe care şi el îl mai limpezeşte, râul în fluviu, fluviul în mări, de fiecare dată apa pâraielor adunate în acel loc, mai curând neştiut, face să fie mai multă curăţenie...
Nici acela vijelios şi curat, nici acela molcom, dar plin de toate cele adunate fără folosinţă, avându-şi doar curgere înainte, şi nicidecum întoarcere, spre cele nefolositoare, şi rămase prin urma vadului, nu-şi mai găsesc motiv spre altă căutare, ştiind că ar fi de ajuns ca un oarecare, ce şi-a găsit motiv să-şi bage în apă piciorul colbuit, cu sau fără de păsare, un orice, un ceva, să cadă spre a scotoci fundul văii în care şi-au găsit singure ascunziş acele mizerii ale molcomei curgeri, şi destulă, uneori prea multă tulburare s-ar face şi chiar limpezimea, care nu mai are nimic în asemănare cu ceea ce era cândva nelimpezire, se poate uşor pierde şi, iarăşi, dar mai mare, fiindcă apa a două pâraie ar avea de suferit, nelimpezire s-ar face. Amândouă îşi ştiu şi merg doar curgerea spre mai departe!
Ce-ar fi dacă toate pâraiele ar fi curate?
Sentimentele se autodefinesc prin trăiri, nu e nevoie, nici nu pot, să o fac eu, şi oricine s-ar apuca să o facă, uşor ar putea greşi, crezându-se ştiutor şi cunoscător a toate. Aidoma pârâului, pentru care curgerea va face să fie mai curat şi se va arăta în toată splendoarea cristalinului său. Distinct, şi totodată împreună cu celălalt, creează un mic flux în fluviul vieţii... Moare acest flux, murind pâraiele, doar când pătrunde în marea cea mare... Universul apelor...
Pâraiele care suntem îşi au drumul lor şi merg spre împlinirea destinului... Aceasta este esenţa unui Drum prin destin!
* * *
De multe ori viaţa are un echivalent real acolo unde, conform multora, omul nu s-ar putea regăsi. Căci omul nu vrea să se regăsească în propria-i creaţie, neacceptându-şi condiţia de creator, chiar şi dacă el acceptă ideea de Creaţie “după chip şi asemănare”. Echivalând realitatea umană cu realitatea creaţiei umane, pare uneori prea surprinzătoare asemănarea...
Oricine conduce un autovehicul ştie un lucru: motorului îi trebuie carburant pentru a funcţiona, pentru a propulsa autovehicului. Cotidianul obligă la a se face asta şi, de obicei, se face „alimentarea” mai mereu la aceeaşi staţie, cu acelaşi tip de carburant. Dar plecând la drum lung, după consumarea „plinului” necesitatea realimentării devine stringentă. Se va găsi acelaşi tip de carburant, al aceluiaşi producător, sau un altul, la un alt producător. Dacă e un nou carburant, neavând caracteristici identice, se vor sesiza unele diferenţe, pozitive sau negative, în funcţionarea motorului... Şi iarăşi, după ce se consumă carburatul, vine vremea „realimentării”. Comparativ, diferenţele, altele de astă dată, vor induce alte şi alte concluzii. Povestea se repetă sub legea hazardului pe un drum necunoscut! Şi oricât de mult se forţează „distanţa de autonomie” aceasta nu este infinită.
Existând legea hazardului, întâmplătoare în esenţă în lumea palpabilului, nimeni nu poate spune că va alimenta, totdeauna cu acelaşi tip de carburant.
Din sesizarea diferenţelor, mai tot omul evaluează. Dependent de ceea ce îşi doreşte, de raportul calitate/preţ, de performanţe, de consum, de ideile sale, mai mult sau mai puţin conservatoare.
Unii, încăpăţânându-se, aleg mereu şi mereu acelaşi carburant, chiar şi dacă realizează că motorul trage din greu, chiar dacă la o calitate slabă, preţul este din ce în ce mai mare. Motorul cedează mult mai repede, iar autovehiculul îşi iese din uz.
Tot aşa sunt unii ce preferă carburanţii de foarte bună calitate dar care sunt tot neadaptaţi motorului, care, teoretic, ar fi chiar indicaţi. Consumul mare şi arderile intense fac imposibilă o viaţă lungă motorului.
Exisă totuşi şi cei ce preferă acelaşi carburant, dar pentru că au sesizat efectul de curăţare şi revigorare a caracteristicilor motorului, din când în când, alimentează cu alt carburant, de la un alt producător.
Dar, cei mai mulţi, respectă legea hazardului. Constatări ştiinţifice au demonstrat că motoarele ce nu au fost obligate să funcţioneze doar cu un anumit tip de carburant, cele care au fost alimentate cu carburant, oriunde s-a întâmplat să fie necesar, fără a li se purta prea mult de grijă, au funcţionat bine şi foarte bine, atât cât le-au permis caracteristicile constructive. Iar probabilitatea arată că tocmai acestea au avut de-a face, pe termen lung, cu destul de puţine tipuri de carburant. Căci nici probabilitatea nu este total întâmplătoare, deşi unii aşa îşi doresc să fie. Şi, nu ar fi de uitat că şi motorul se supune legii unanime „De ceea ce îţi este frică n-ai să scapi!”.
Când obosit, cel ce conduce autovehiculul nu este atent la combustibil, poate să rămână în pană. Unii mai încearcă soluţii în extremis pentru a mai putea ajunge la destinaţie... destinaţie care vrea să fie furnizorul aceluiaşi tip de combustibil. Alţii se resemnează, aşteptând minunea... iar la alţii, se întâmplă să vină un operator de la staţia unui alt furnizor ajutându-l să plece mai departe. Şi cum ceea ce se oferă este de calitate, încrederea în ceea ce se dăruieşte devine tot mai mare şi drumul este tot mai uşor, iar timpul se scurtează...
Aceasta e mecanica, în speţă fizica... Dar oare omul n-ar fi bine să înveţe din funcţionarea propriilor creaţii?
Legile guvernante ale funcţionării motoarelor par simple şi sunt simple. Sunt legi pentru că au fost aprofundate în cercetare, dar acestea sunt în esenţă principii. Principiile au în comun cu raţionamentul uman doar faptul că se lasă descoperite şi înţelese, nu-s vreodată demonstrabile şi-s imposibil de schimbat. De aceea tot ce este principial rezistă, nu se clatină nici la cea mai mică adiere de vânt, nici la furtuni.
Omul, în cutezanţa-i fără margini, încearcă adâncimile oceanelor cu degetul, de multe ori strâns în pumn... Omul, în general, dar nu neapărat orice om, vrea, cu toată puterea raţiunii, să încalce şi să calce principiile. Dar principiile, chiar ele, vin şi îi pun oglinda în faţă. Şi oglinda principiilor, principială şi ea, îi arată cât este de hâd. Atunci de ce ne mai miră că frânghiile se cumpără pentru a deveni ştreang?
* * *
O linie la început dreaptă, lină, capătă pe parcurs mai uşoare sau mai puternice curbe, de parcă un şarpe uriaş se strecoară printre obstacolele ivite în cale. Când urcând spre necuprinsul cerului, când coborând spre negre abisuri, drumul pe care Mergătorul păşeşte pare în răstimpuri că se poticneşte. Însă dorinţa de a ajunge acolo unde trebuie să ajungă îi dă puterea de a depăşi inopinate greutăţi. Şi mai totdeauna pădurea îl străjuieşte de-o parte şi de alta şi minuni i se arată Mergătorului care vede şi crede în ele, dar ele se arata şi celui care nu vede şi nu crede. Trebuie ca acesta să aibă ochi care să vadă şi urechi care să audă.
E drumul spre Acasă... E drumul sortit lui.
Lung şi neînţeles poate fi drumul Mergătorului. El ştie că trebuie să ajungă Acasă, acolo unde e linişte, acolo unde lumina şi căldura îl aşteaptă. De aceea Mergătorul drumului nu se opreşte. El merge mereu spre luminiţa ce pâlpâie la capăt de drum, merge spre acel Acasă atât de îndelung aşteptat. E însoţit de gândurile, de faptele sale. El caută şi sfredeleşte cu privirea spre cele trecute deja, spre cele prezente, dar şi spre cele viitoare.
Prin umbre sau prin întuneric, printre copacii pădurilor din stânga ori din dreapta, ridicându-şi privirea, lumini, mai mult sau mai puţin strălucitoare, apar atrăgând, şi, de multe ori, gândul îndreaptă paşii pe cărările pădurii spre acele mult mai apropiatele lumini ce s-ar întrevede a fi capătul drumului...
Sfidându-se pe sine şi sfidând un adevăr pe care-l simte dar nu-l va afla decât Acasă, porneşte pe cărările lăturalnice drumului, fermecat de gândul, de ideea de capăt de drum şi de pajiştile luminoase ce i s-au deschis imediat ce a trecut de marginea dinspre drum a pădurii.
În plină zi, dar cel mai ades în plină noapte, luminişul se sfârşeşte în hăţişurile care-l mărginesc. Pe timp de zi, cel care s-a avântat pe scurtătură, caută să găsească ieşirea spre înainte sau alege calea întoarsă. Şi găseşte ceea ce era dat să găsească: o altă cărare ce îl scoate la acelaşi drum pe care mersese... Şi iarăşi la drum, aşa cum ar face şi dacă are puterea de a alege calea întoarsă.
Prin întuneric însă, cu o putere şi o voinţă supraomenească, de multe ori generată de frică şi temeri, alege să treacă de acele hăţişuri cu orice preţ. Târându-se sau luând în piept împletitura de rugi, ierburi, lăstărişuri şi uscături, lasând în urmă sânge şi chiar bucăţi rupte din el, caută spre a găsi o cărare, dar, ori găsind-o, ori negăsind-o, îşi continuă necesara înaintare. În cel mai bun caz reuşeste să reintre pe drum, dar la fel, deloc bine, poate să ajungă pe marginea unui hău. Dacă o geană de lumină i se arată, vede, şi nu face pasul fatal ce l-ar duce pe drumul fără întoarcere al tenebrelor din adâncuri şi abia atunci, trezit din somnul indus de cărările mirajului, întoarce spatele luminii strălucitoare de pe cealaltă parte a prăpastiei şi caută drumul de întoarcere în drumul ce-avea de mers, el, Mergătorul. Depinde doar de cât de bine trezit este, nu doar se simte, ca să ajungă mai repede şi mai uşor la drumul cel mare şi unic. Căci stele şi lumini mişcătoare apar şi tot apar, la fel de repede cum pot să şi dispară.
Când scântei de lumina apar în jur, răspândind miresme necunoscute, acestea ameţesc şi îmbată. Doar aceea lumină puternică, extrem de puternică, doar văzută de aproape, ce altfel pare ireală, abia pâlpâindă, este cea care devine reală. Atunci abia ajunge la destinaţie, Acasă... Acolo unde este iubit, acolo unde de orice fel de moarte nu se teme.
Când viaţa i se împlineşte, Mergătorul drumului poate spune lumii întregi că oricât de greu şi dureros i-a fost mersul, drumul trebuia făcut... Căci Adevărul trebuia aflat şi mărturisit. Iar despre drum, doar el poate vorbi, căci a fost răspunzător de toate alegerile, de toate rătăcirile, alergăturile şi adormirile de pe parcurs; căci nimeni nu putea alege în locul lui. Iar pentru toate el, doar el singur, îşi va lua şi plata şi răsplata. În toate cele întâmplate, el, Mergătorul pe un Drum prin Destin, ştie ce, cine şi cum l-a călăuzit, chiar şi atunci când totul părea de neschimbat...
