Contadictoriul realism

O viaţă-n lacrimi. Asta mi-a fost soarta
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.

De-atâta plâns şi vorba-mi e amară,
rostesc un gând şi izbucnesc în plâns,
şi simt în mine gerul de afară
şi toti gheţarii-n suflet mi s-au strâns.

Neîmplinirea dă contur la toate,
şi toate câte-au fost au sens profund,
dar nu-nţeleg de ce, încă, se poate,
în viaţă, de-a mea moarte, să m-ascund.

Ar trebui să las să se întample
ceea ce pare-a fi acum ciudat,
să-mi curgă lacrimile doar pe tâmple
şi-apoi să fiu uitat cu-adevărat?

Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă,
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?

De toate pot să fac... şi pot alege...
Dar vine toamna... ce-am să pot culege?

Ploaia din iarnă

Plouă ca în plină vară

peste frunzele ce mor,

Fulgerele îmi dau semne,

parc-ar şti de ce mi-e dor,

În lumina lor te-arată

şi mă lasă să te văd,

Şi-mi dă sensuri şi-nţelesuri

la mai tot ce întrevăd.

Şi se-aude şoapta ploii,

norii se coboară grei,

Picăturile răzleţe

sunt dovadă şi temei,

Chiar şi dacă ploaia-ngheaţă

nume ploii ele dau,

Şi, să se-ntrevadă, lasă,

cândva ce pârâu erau.

Mai trozneşte lemnul porţii

şi se-arată pregătit,

De-a se-nveşmânta cu bradul

ce în cer e pregătit,

Iar din cer vine răspunsul

printr-un trăznet în ecou,

Dând de veste că e vremea

unui pas normal, dar nou.

Ploua parcă şi mai tare,

ritmul ploii îl ascult,

Şi aştept să treacă iarna

să arăt că ştiu mai mult.

Valuri prin valuri

Valuri, valuri, prin zăpadă,
Drum îşi fac înspre un port,
Să-nţeleagă şi să vadă
De ce malul pare mort.

Valuri, mari, învălurite
Lasă timpu-n urma lor,
Cautând printre ispite
Zborul pescăruşilor.

Valuri, valuri, prin dileme,
Se tot vor pe ţărmuri far,
Semn să facă, peste vreme,
Pragului de pe hotar.

Valuri mari, izbăvitoare,
Pun o treaptă către cer,
Exilând lacrimi de soare
Printre rosturi şi mister.

Valuri, valuri, fără nume
Bat la porţi fără de chei,
Vrând s-arate, înspre lume,
Gândul hâd din somnul ei.

Valuri mari, înnobilante
Fac al vieţii drum deschis,
Revocând căi aberante,
Revelând totul în vis.

Valuri, valuri, trecătoare
Urcă valuri către soare.

Redefinitoria creaţie

Cerul se aprinde-n miez de noapte,
Întrebări se rostuiesc în vis,
Adevărul răscolit de şoapte
Are un însemn deja promis.

Pe deasupra morţii-i valul vieţii,
Ce va fi urmează-a se-mplini,
Noi, striviţi de pragul dimineţii,
Înţelesuri noi vom regăsi.

Răspicat şi ferm, prin amănunte,
Stelele vor da sentinţa lor,
Să simţim că dărâmăm un munte,
Printr-un simplu joc al faptelor.

Să deschidem poarta ferecată,
Răsturnând al râurilor vad,
Ca ştiind, când zori se arată,
Noi să nu fim stelele ce cad.

Pe de-a-ntregul să dorim lumina
Ce ne dă îndemnul absolut
De-a uita că e a noastră vina,
Când mereu privim către trecut.

Din lumina stelelor mărunte
Să refacem dărâmatul munte.

Drum prin destin

De-atâtea ori am scris, în viaţa-aceasta,
Din întâmplare, tot ce va urma,
Dar, temător, să nu atrag năpasta
N-am spus că totul fi-va doar aşa.

Chiar dacă-aş fi putut să dau de veste,
Am preferat să stau retras, distant,
Am vrut să fie totul o poveste
Ce-mi apărea în gânduri, obsedant.

Şi mi-a mai fost să cred că nu e bine
Să se tot creadă că aş vrea ceva,
Că aş adauga doar ce-mi convine
Ca toate să urmeze spusa mea.

Şi multe nu le-am spus, deşi m-aş duce
În orişice proces, ca acuzat,
Cu-n jurământ pe tot ce-i sfânt, pe cruce,
Cerând, de mint, să fiu executat.

Şi n-aş vorbi de ceea ce-mi convine
N-aş cere şanse-n vorbe ticluite,
Aş cere să se spună: despre mine
Am folosit sintagme măsluite?

Acum vorbesc... Nu am nici o-ndoială,
Şi nu mai simt că aş avea opriri,
Că pot, cu o voinţă colosală,
Să dau de veste marile-mpliniri.

Şi uit să mă mai tem... Şi tot şoptesc,
Lumină simt... Lumina o iubesc!

Dorindu-te să te iubesc

Te-aş iubi pe roua dimineţii,

te-aş iubi pe creasta unui val,

Te-aş dori ca pe-o-ntâmplare simplă,

aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare

între plus şi minus infinit;

Răzvrătind miracole de viaţă

pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,

te-aş iubi pe treceri între munţi,

Să te am ca zbor de împlinire,

să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire

ca să-mi fii un pas mereu spre cer,

Învrăjbind un pas al vieţii noastre,

odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,

te-aş iubi la ceas de înserări,

Te-aş dori în zori încă odată

într-un pas visat prin întâmplări.

Trăire ca mireasă

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Asta-i vremea altui început,
Drumul merge-ntr-una spre acasă,
Punctu-i pus... Trecutul e trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenească,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare,
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens, să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Vremea noastră e la început,
Drumurile merg înspre acasă,
Casa fară urme de trecut.

Continuarea către nesfârşit

Nu te vreau de gând fardată,

nu te vreau decât cum eşti,

Îngereasca ta privire

îmi aduce vieţii veşti...

Ai tristeţea peste suflet,

vreau tristeţea să-ţi alung...

Poate a fost prea lung drumul...

însă vin... Şi vin... Ajung!

Cine mi te-a pus în palme

a ştiut unde te-a pus,

Vin să te cuprind în braţe

şi-amândoi să mergem... sus!

Din lumină noi clădi-vom

un castel izbăvitor,

Vom trăi acolo viaţa,

n-ai să mă mai laşi să mor!

Ne vom fi în clipa zilei,

clipele ne vor a fi,

Ni-i destinul scris în ceruri,

amândoi, vom izbândi!

Mai presus de întrebare

noi ne suntem un răspuns

Ce ne-arată viitorul

nefardat... nicicum ascuns!

Mici, răzleţe, gânduri fade

ne-amintesc despre trecut,

Însă stelele ne-arată

tot ce este de făcut.

Lasă-te cuprinsă-n braţe,

lasă-te cuprinsă-n gând,

Sufletele-s în pereche...

Le mai vrem cumva plângând?

Eşti mireasa mea în ceruri,

iar aici un dar divin,

Vino, hai, vino la mine

Şi aşteaptă-mă că vin!

Despre tine, eu...

Ştiu că n-ai rostit cuvinte,

ştiu că n-ai promis nimic,

Eu rostesc ce-mi vine-n minte,

nu gândesc, nu mă complic,

Îţi e frică de-o idee,

însă ştii ce e real,

Eşti un om şi esti femeie...

Vis, şi ţel, şi ideal.

Nu-i nevoie de cuvinte,

ştiu că-mi eşti darul promis,

Eu rostesc ce-mi vine-n minte,

nu gândesc, dar cred în vis,

Te privesc, te vreau, te caut,

iar şi iar, deja-i normal,

Eşti un om şi eşti femeie...

Vis, şi tel, şi ideal.

Leac şi drog

Îţi mai aminteşti, iubito,

când ţi-am spus că te iubesc,

Şi ţi-am spus că vremea trece

spre a fi totul firesc,

Că pârleazul nu e poartă,

dar mai repede e prag,

Şi-l vom trece împreună

fără a ne da-n vileag?

Ţi-am mai spus că nu există

decât drumul ce-l simţim,

Ce, pe-o parte, se bifurcă,

iar pe alta îl unim.

Că prin sensul giratoriu

poţi să mergi doar într-un sens,

Dar noi mergem înainte

cu destinele-n consens!

Îţi mai aminteşti, iubito,

că ştiam că tu mă chemi,

Şi-ţi spuneam că nu e timpul

nici să plângi, nici să te temi,

Că-ţi simt lacrima durerii

încrustată în obraz,

Dar sunt drogul tău şi leacul

şi îţi stau de veghe, treaz?

Ţi-am mai spus că pot să vindec

rănile ce nu se văd,

Ascunzându-ţi că ţi-e drumul

nu spre cer ci spre prăpăd,

Că şi noaptea de-i furtună,

ziua-ncepe tot în zori,

Noi vom merge mai departe,

fără griji, fără erori.

Trigonometica normalitate

Urcuşu-i greu când coborârea-i mare:
Trigonometric e perfect normal,
Chiar plus şi minus poate fi egal,
Ceea ce-i mic se poate a fi mare.

Din absolut, din orizonturi frânte,
Vin valuri, valuri, umbre peste cer,
Şi gândurile mor de-atâta ger
Şi munţii-ncep din nou să se frământe.

Urcuşul pentru unii-i tot mai greu,
Când totu-i plat şi fără perspectivă,
Iar adevăru-i o minciună agresivă
Pentru acei ce spun minciuni mereu.

Din ceruri, noi...

Din ceruri ne-a venit acum poruncă
De a-mplini al drumului îndemn,
Şi-n viitor, fără să vrem ne-aruncă,
Făcându-ne un jurământ solemn.

Puteam privi spre cer încă o viaţă,
Puteam dori absurdul infinit,
Dar s-a-ntâmplat ceva-ntr-o dimineaţă
Şi spre-mplinire drumul ni-i pornit.

Şi mi-a fost dat să-ţi înţeleg chemarea,
Ca semn ştiut, ca prag şi ca hotar,
Şi tot la fel de bine ştiu urmarea
Ce e de mult înscrisă-n calendar.

Nimic nu e ascuns de-ţi crezi simţirea,
Când ochii-ţi voi privi ştíind că dormi,
Când dimineaţa vei trăi iubirea
Ce-ţi dă putere lumea s-o răstorni.

Ca om, de veghe

Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa.

Şi fruntea sus, în astă dimineaţă
Priveşte zorii... vezi că e senin,
Niciunde, nici în munţi nu mai e ceaţă,
Şi crede-mă, doar vremuri bune vin.

Mai fă un pas şi lasă totu-n urmă,
E timpul vieţii, hai să îl trăim,
Un lanţ se rupe... răul tot se curmă,
Dă-mi mâna, răsăritul să-l privim.

Aşa a fost să fie, dar priveşte,
Faci pasul pe o treaptă către cer,
Şi chiar furtuna, vezi, se domoleşte,
Şi-n albul iernii, cerului te cer.

Stai liniştită, vine altă vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa...

De la plecare la venire

Şi-mi vei fi într-o plecare,

şi-ţi voi fi la revenire,

Dăruindu-ne-ntru totul,

fără urme de mister,

Şi vom duce pân' la capăt

drumul către împlinire,

Luaţi la rost de-această lume,

noi, cei acceptaţi de cer!

Întâmplări nedefinite

ne arată calea dreaptă

Şi grăbeşte preschimbarea

idealului în faptă,

Am rostit cândva cuvântul

ce, oricum, ieşise-n cale,

Tocmai el timpu-l grăbeşte,

chiar când noi l-am vrea agale.

Printre roluri şi condiţii

viata noastră-i tot întreagă,

O vom face înţeleasă,

mulţi voi-vor s-o-nţeleagă,

Înainte de plecare

îmi eşti pas de regăsire,

Şi-ţi voi fi însemn de-a pururi

şi motiv de revenire.

Constatări necontrazise

Socrilor mei

Vor înflori caişii mâine noapte
Şi spicele se coc de-atâta frig,
Cireşele de mai se simt răscoapte...
De-atâta plâns îmi vine să te strig...

În jurul nostru gâlgâie minciuna,
Eu sunt ceea ce sunt şi altul nu-s,
M-am săturat să decriptez într-una
Ceea ce-aud că altora s-a spus.

Mi-e greaţă şi mi-e silă chiar de mine,
Mă doare faptul simplu că trăiesc,
Nici nu mai ştiu ce vis mă poate ţine
Să nu-mi doresc să vreau să-nnebunesc.

Sunt un străin oriunde m-aş mai duce,
Un lest absurd cu vorbe în suspans,
Şi mi se pune-n spate-o-ntoarsă cruce,
Să spună toţi că mintea-mi e-n balans.

Am libertatea-n lanţuri cu măsură,
Oricând mai mici însă nicicând mai mari,
Dar nu-nţeleg de ce atâta ură,
Şi nici de ce sunt unii prea avari.

Acum cand ştiu mai mult decât se poate,
Şi pot să fac mai multe decât fac,
Se tot găsesc destule beţe-n roate
Si tot mai mulţi ce cred că-mi vin de hac.

Şi simt securea cum se-nfige-n spate,
Şi simt înfipt în tâmplă un cuţit,
Dar am un drum şi lupt pentru dreptate,
Şi-n drumul meu rămân de neclintit.

Viaţa în ruletă

Viaţa asta-i o ruletă...

Unii o mai măsluiesc,

Sunt mereu ce-i ce câştigă,

alţii-s doar cei ce greşesc,

Niciodată n-au să spună

ca sunt hoţii de noroc,

Pentru-un blestemat de bine

chiar cu moartea fac un troc.

Miza-i mică? Se plusează,

limita-i ceva incert,

Doar ruleta, învârtită

pare un obiect inert,

Unii pierd şi-şi pierd şi capul

şi se vând la preţ redus,

Ca să poată să se-agaţe

de oricine-i încă sus.

Se tranşează în mişcare

chiar şi umbra unui mort,

Se trec toate în câştiguri,

gaj se pune pe report,

Drept comun e nesimţirea,

furtul dă un podium sfânt,

Chiar şi dacă-i din cadavre,

ori din adieri de vânt.

Roata vieţi-i o ruletă

pentru cei ce fură tot,

Omul, libertatea, viaţa,

au nuanţă de complot!

Ecoul trecerii-n tăcere

La moartea maestrului Adrian Păunescu

Ţi-am auzit, în zori de zi, tăcerea,
Şi-am alergat cumva să o ating,
Să-ajung la tine îmi adun puterea
Acum, când timpuri tâmplele îmi ning.

Cuvintele s-au stins şi nu au urmă,
Te-am tot strigat... răspunsul încă-i mut,
Resimt că vocea stinsă mi se curmă...
Am auzit doar gându-mi ce-a gemut?

Tic-tac... tăcerea-mi bate în timpane
Şi va veni un nou final de zi...
Iar orele sunt triste şi orfane
Şi parcă-au început a se-nmulţi!

Rămân, fără să vreau în aşteptare,
Şi-n pulsul meu te simt ca pe-un ecou,
Şi caut prin cuvinte solitare,
Cum s-ar putea să mi te naşti din nou.

Încerc s-ascund durerea goliciunii
De nesperanţa care m-a lovit,
Turnându-te-n tiparul rugăciunii,
Să fii ecou de timp nedefinit!
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ţi-am auzit, în zori de zi tăcerea,
Ce n-ai putut, maestre s-o convingi,
Tu mergi la Dumnezeu... să-ţi dea puterea
Durerea României s-o învingi!

Reînflorire

Îţi simt un gând spre mine,

la ceas târziu de seară,

Îmi spui dintr-o suflare

ce ştii deja că ştiu,

Rupând a lumii lanţuri,

mi-arăţi că-i primăvară

În sufletu-ţi în zbucium,

ce nu se vrea pustiu.

Eu te-aş fura-ntr-o noapte,

să fug în munţi cu tine,

În munte să ne pierdem

şi numai noi să fim,

Să simţi că îţi e bine,

să vrei să-mi fie bine,

Şi până-n zorii zilei,

mereu să ne dorim!

Să fim noi doi şi noaptea

şi cerul plin de stele,

Să mă tot chemi în tine,

şi-aşa să mă tot ştiu,

Ascunşi de toată lumea,

de gândurile-i rele,

Să adormim când zorii

ne-or spune că-i târziu!

Sub ploaia de lumină

a zilei viitoare

Să-mi cauţi în privire

ce mult te-aş tot voi,

Să uiţi de griji, de teamă,

de tot ce te mai doare,

Dorinţa unei clipe

s-o vrei a te-mplini!

Mai sunt câteva zile,

şi-n plus câteva clipe,

Când fără să-ţi mai pese

mă vei dori a-mi fi,

Redându-mă doar ţie,

să laşi să se-nfiripe

Speranţa că-n iubire

poţi iarăşi înflori.

Spre iarnă

Vine iarna mai devreme...
Chiar vroiam să-ţi spun aseară
Că mereu vor fi probleme,
Şi în lume şi în ţară...

Am venit devreme-acasă,
Am venit direct la tine,
Ca să-ţi spun că nu îmi pasă
De războiul care vine.

S-a pornit deja o luptă,
Paşii se aud pe stradă,
Puntea cerului e ruptă,
Cei ce-s sus chiar stau să cadă.

Te-am ţinut în braţe azi-noapte,
Am simţit că iar ţi-e frică,
Poate-n vis, mi-ai spus în şoapte,
Că prea multe se complică.

Vine iarna mai devreme...
Nu mai plec nicicând departe,
Nu mai vreau să-ţi faci probleme,
Nimeni nu ne mai desparte.

Eu, spre tine

Claudiei Leitan, privind spre viitor

Eu nu-ţi strivesc corola de lumină,
În raza lunii-n taină te privesc,
Ştiu ce ni-i dat şi ştiu ce o sa vină,
Şi ştiu că totul e sortit firesc.

Câte un semn a fost venind spre tine,
Erai prea tristă, nu-l ştiai venit,
Aveai puterea de a vrea doar bine,
Şi ne va fi, că asta ni-i sortit!

Acum priveşti şi cauţi cu privirea
Privirea mea, să vezi ce am de spus,
Eu te privesc şi-ţi spun că împlinirea
Îţi e sortită... haide, fruntea sus!

Ne vom privi şi vom privi la stele
Din miez de noapte pâna mai spre zori,
Tu eşti aici venită dintre ele,
Eşti leagăn de speranţe si comori.

Viitorul amintindu-l

E alb pe munţi şi valuri de lumină
Ajung spre tine... Azi de dimineaţă
Tot aşteptam ca cineva să vină,
Şi te priveam cum te-arătai prin ceaţă.

Mă tot învârt în sfera temporală
Şi merg invers prin spaţii infinite,
Din amintiri ce fi-vor, dau năvală
Poveştile ce se vor vrea trăite.

Te văd trăirii dăruind o şoaptă,
Spunând tot ce-i de spus, dintr-o suflare,
Şi-apoi în mâna-mi stângă mâna-ţi dreaptă,
Concretizând eterna-mpreunare.

Când vrut va fi să fie rostuite,
Se va-ntâmpla precum e dat să fie,
Căci de pe-acum sunt toate zămislite,
Dar, iartă-mă, că ţi le-am spus şi ţie.

Din ieri către mâine

Nimeni n-o să ştie niciodată
Câte adevăruri mă strivesc,
Când nu pot să spun că te iubesc
Şi mereu o las pe altă dată.

Comparaţii fac întotdeauna,
E firesc, normal şi omenesc,
Dar, mereu, un adevăr găsesc,
Tu sau adevărul e tot una.

Zorii zilei sunt mereu pe ducă,
Însă şi aşa vreau să-i grăbesc,
Chiar de-ar fi cu viaţa să plătesc,
Le tot cer la mine să te-aducă.

Ştiu că miezul nopţii ce-o să vină
Ne va reuni în sens lumesc,
Ca, uitând de tot ce nu-i firesc,
Să ne reîntoarcem spre lumină.

Nimeni n-o să ştie… niciodată...
Ştiu că am o viaţă s-o trăiesc,
Şi-ai să simţi, în zori, cât te iubesc,
Şi spre noapte iar şi încă-odată!

Ultima scrisoare

Ieri te-am văzut pe un peron, în gară,
C-un geamantan... cu chipul abătut,
Poate-aşteptai ultimul tren de seară...
Priveai în gol... şi nu m-ai cunoscut.

Nici n-aveai cum... mi-i fruntea-nrâurată,
Iar zâmbetul nu e cum l-ai ştiut,
Doar drept mai stau la fel ca altădată...
Acum de mulţi nu sunt recunoscut.

Şi-aşa am înţeles, întâia oară,
Ca viaţa e un cântec cu refren,
Te-am aşteptat, făcându-mi viaţa gară,
Să te întorci cu următorul tren.

Tu ţi-ai ales plecare-n altă lume,
În lumea-n care totu-i malaxat,
Dar poate-i greu să porţi mereu un nume
Ce niciodată nu e de uitat.
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ce-ţi scriu acum e ultima scrisoare,
Eşti liberă s-alegi un alt destin,
Cu geamantanu-n mâini, în aşteptare...
Spre drumul tău absurd şi clandestin!

Cerşetori de iubire

Pe aleea tăcută,

printre frunze de jar,

Printr-o ploaie ce pune

calendaru-n chenar,

Căutăm în tăcere

un răspuns prăfuit,

Care-aşteaptă de-o vară

să se ştie găsit.

Regăsim din trecuturi

alte vagi aşteptări,

Alte clipe uimite

de atâtea-ntrebări...

Ratăciţi printre ele,

pironiţi de vreun semn,

Suntem noi cei minţiţi

de egoul de lemn.

Nu avem nici puterea

de-a privi înapoi,

Nici măcar trei cuvinte...

Nu vorbim despre noi,

Ne oprim împietriţi

cu privirea în zare,

Nu mai ştim nici răspunsul

la o vagă-ntrebare...

Şovăind punem pasul,

înainte-napoi,

Ne ferim de o frunză,

dar călcăm în noroi.

Şi rămânem absenţi,

cu o mână întinsă,

Cerşetori de iubire

într-o vară promisă!

Punctul de start

Azi, eu, ce sunt? …un om, ce duce-n spate
Trecutul şi prezentul la un loc,
Când nimeni nu întreabă cum se poate
Să iasă numai fum când nu e foc.

Şi nu mai ştiu nici ce mai e cu mine,
Trăiesc sau poate cred că mai exist,
Încerc să cred că mâine va fi bine
Şi niciodată n-am să mai fiu trist.

O grea povară duc şi mă apasă
De nu mai ştiu ce drum am apucat,
Dar, omeneşte, mi-aş dori o casă,
Să pot trăi, frumos, ce mi s-a dat.

Trecutul geme, nu vrea să-mi dea pace,
Cu amănunte ştiu ce am greşit,
Sunt vinovat, dar o minune-aş face
Să nu mai cred că timpul s-a oprit.

Aş lua-o-ncet, încet, pe jos, prin soartă,
Să înţeleg de ce, şi când, şi cum
Am căutat şi am deschis o poartă
Ce nu avea ieşire spre un drum?

Şi totuşi cred că mâine va fi bine,
Şi simt lumina că-mi tot bate-n geam,
Spunându-mi că speranţa-mi aparţine,
Că pot să fiu, din nou, cel ce eram.

Şi cum nimic nu e întâmplător,
Veni-vor toate, iar, în matca lor.

Temători, spre împlinire

Spre adevărul zilei care vine,
Cu pas mărunt, cu rost deja ştiut,
Te văd mergând pe drumuri, înspre mine,
Uitând şi de prezent şi de trecut.

Îţi recunosc că nu îmi este teamă
Decât de vântul rece şi tăios,
Şi că de-atâta frig nu bag de seamă
Că vine iarna şi va fi frumos...

Îmi tot şopteşti un gând, la ceas de seară,
În fapte să-i dăm sens, c-aşa ni-i dat,
Ca noaptea, până-n zori, când dă să moară,
Să-te-mplineşti aşa cum ai visat.

Să vrei să uiţi de tot ce îţi e teamă,
De vântul rece, crud, necruţător,
Ce urlă când speranţa ta mă cheamă
Punându-ne-mpotriva tuturor.

Şi-ai să-mi arăţi trăirea-ţi în privire,
Lăsând să ştiu că tot mai mult mă vrei,
Şi vei fi drum spre marea-mi împlinire,
Şi lacrimă păstrată-n ochii mei!

Recursul viitor

Pe unde drumurile mele duc,
În zilele şi nopţile pustii,
Învăţ să ştiu pe unde o apuc
Să nu mă rătăcesc când ai să vii...

Şi bat la porţi ce nu se mai deschid
Şi se tot vor s-arate drum pustiu,
Dar nu mă tem, nici ochii nu-i închid,
Te văd aşa cum, ce urmează, ştiu!

Dar tot mai stau, chiar dacă-mi amintesc
Că vii deja dorindu-ţi să îmi fii,
Că îţi doreşti firescul cel firesc
Din miezul nopţii până-n zori târzii.

Şi rostuind un gând adolescent,
Îmi place să îţi văd grăbitul pas
Ce schimbă viitorul în prezent
Pentru întregul timp cât ne-a rămas.

În aşteptarea ta mă simt copil,
Dar şi trăiesc real tot ce-i real,
Sunt doar un nesupus ce-ţi e docil,
Redându-ţi rostul tău primordial.

Revanşarda împlinire

Aş vrea să ştiu, de unde te-aş cunoaşte,
Când mi-aş dori, în ochi, să te privesc;
Când dorul, de speranţă-mi va renaşte
Şi-as vrea să ştiu că nu mai rătăcesc?

De unde până unde să bat calea,
Să nu se poată dusul preschimbat,
Ca-n mod firesc, să piară-ndepărtarea,
Tu să-mi aduci aminte ce-am uitat...

Să-mi vii, să-mi fii, să uiţi că timpul trece
Şi să-mi rămâi, să nu mai vrei să pleci,
Să simt în casă cald... că vremea rece
A pus amprenta gheţii, pe poteci...

În seara iernii ce de-acum începe,
Voi vrea să tac, s-aud cum îmi vorbeşti;
Şi doar să simt, fără să vreau pricepe,
Că ochii tăi îmi spun că mă doreşti.

Să fie bine şi să-ţi fie bine!
Privirii mele, înger, să poţi fi,
Iar luna nopţii, ţie să se-nchine,
Să pună piedici zorilor de zi.

Să fim un singur gând, fără de vină,
Revanşă şi îndemn fără hotar;
Al nopţii prag ce ţie ţi se-nchină,
Al vieţii zbor ce tu mi-l dai în dar.

Ordinul de seară

Astă seară, îţi ordon, nu-i joacă,
Să mă faci să uit că-mbătrânesc;
S-arătăm la toţi, că piatra seacă
Stinge focuri, într-un mod firesc.

Astă seară, când se înnoptează,
Îţi ordon să laşi ce-ai de făcut,
Ca să vezi, că doar dacă eşti trează
Poţi uita că ai avut trecut.

Astă seară, pe la miez de noapte,
Îţi ordon, să nu te mai opreşti.
Poţi să strigi ceea ce-mi spui în şoapte,
Teama-ţi de urmările fireşti.

Îţi ordon să uiţi că mai există
Alte gânduri, alte treburi mari,
Chiar şi-atunci, când crezi că eşti prea tristă,
În lumina nopţii să tresari.

Şi-ţi ordon: privirea înainte!
Şi-ai să vezi şi tu ce văd şi eu,
Să-nţelegi că şi fără cuvinte
Eu îţi spun ce spui şi tu mereu.

Iar apoi, când mă priveşti pe mine,
Ai să vezi, în ochii-mi, ceru-ntreg;
Şi-ţi ordon, să-ţi iei ce-ţi aparţine,
Când odgonul clipei îl dezleg.

Şi îţi mai ordon, ca astă seară
Şi apoi, când zorii vor veni,
Ce-ţi doreşti, cuvintele să ceară;
Căci, ceea ce ceri, se va-mplini.

Iar când toate fi-vor repetare,
Să-nţelegi, că ordinu-i firesc;
Şi, firesc, ca o continuare,
Am să dau decret că... te iubesc!

Realist prin telefon

Mă uit la telefon şi nu mai ştiu,
De ce-i tăcut şi nu dă nici un semn.
Nu-l las s-adoarmă şi încerc, să-ţi scriu
Dorinţa mea, să-ţi fie ca îndemn.

Necunoscuţi, din haos şi neant,
Îmi dau de ştire, despre un nou joc;
E jocul lor, eu ştiu că important
E să aprind, acum, al vieţii foc.

Şi-ţi scriu de toate... Poate-ntr-un cuvânt
Adun dorinţa marii împliniri,
În care pun al vieţii legământ,
Ca un atu al veşnicei iubiri.

Se sinucide timpul, strepezit,
Mereu presat, de gândul revanşard,
Când totul e un adevăr ciuntit
Şi mii de ochi privesc, de după gard.

Mă uit spre telefon, întrebător,
Şi-ncerc să înţeleg de ce-i tăcut;
E derizoriu, ştiu, dar îmi e dor
Să cred că am şi un apel pierdut.

Cu un respect, ce n-ar avea motiv,
Îl ţin cu mine, parcă-l ocrotesc;
Deşi, câteodată, primitiv,
L-aş arunca, să nu îl mai găsesc.

Dar nu mă lasă... Gândul e doar gând...
Prin el mi-aud, deja, paşii mergând.

Răspunsul prin chemare

Te-am simţit, chemându-mă, azi-noapte,
Te vedeam aievea, nu în vis,
Îmi spuneai ce îţi doreşti... Prin şoapte
Îmi jurai, că-n veci mi te-ai promis...

Şi veneai... În razele de lună
Îţi vedeam, în ochi, gândul senin
Şi dorinţa, de a fi-mpreună,
Să robim frumoşii ani ce vin...

Cu-n însemn, al clipei viitoare
Ce, încet, se transforma-n trecut,
Mi-arătai, că-n noaptea următoare
Vom păşi, în doi, spre absolut.

Cu un sens, de ţel, ce conturează
Harta lumii ce mi-o dai în dar,
Mă chemai, spunându-mi că urmează
Viaţa, să mă doară, tot mai rar.

Şi-ai venit, chemându-mă la tine
Într-al nopţii vis, cu ochi deschişi,
Să-mi aduci aminte, că ştiu bine,
Câţi s-au sinucis, fiind ucişi.

Te-am simţit, chemându-mă-n chemarea
Paşilor, ce se tot vor perechi;
Şi ştiu, azi, răspunsul, la-ntrebarea
Ce-o aud, venind, din timpuri vechi.

Sunt cu tine,-n tine, lângă tine
Şi mă porţi cu tine, unde-ai fi.
Eşti aici şi eşti mereu cu mine,
Şi în miez de nopţi şi-n zori de zi.

Dimineţi de nemurire

Iubita mea, hai, vino, este vremea
Să-mi stai în braţe, până-n zori de zi;
Să-mi rostuieşti chemarea şi puterea,
De a-mi dori să nu mai vreau muri.

Din haosul înalturilor sfinte,
Am coborât şi-am aşteptat să vii;
Abia dacă ţi-am spus două cuvinte
Şi-ai înţeles că eşti ce ai să fii.

Pornitu-s-au furtuni nimicitoare,
Falsificând un nume ce-l purtai,
Pe-atunci, când eu spuneam că nu se moare,
Nici dacă iarna-ncepe-n luna mai.

Şi-au fost să fie, ierni obişnuite;
Şi-a viscolit, în iulie, ciudat.
Eu colindam pe creste-nzăpezite,
Cu pas rătăcitor, dar măsurat.

Acum, privind spre stele, printre stele,
Mi-aduc privirea-n timpul viitor;
Şi-arăt, pe ziduri, urmele rebele
A ceea ce nu e întâmplător.

Călăuziţi de-a lumilor trăire,
Ne este scris trecuturi să iertăm;
Şi totul fiind cu gând de dăruire,
Chiar celor ce n-au sens, un sens, să dăm.

Şi haide, vino, prinde-mă de mână,
Privindu-mi ochii când te-mbrăţişez,
Să-ţi spun şi eu şi zorii ce mă-ngână:
Păstrează-mă, căci vreau să te păstrez!

Şi vino-n pragul serii, doar la mine,
Să-mi stai, în braţe, până-n zori de zi.
Să vrei, mereu, să mă găseşti în tine,
Să nu mai mor, nici dacă vreau muri.

Tablou prin vreme

Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă,
Nici nu-mi amintesc când m-am născut,
Parcă, totuşi, într-o dimineaţă;
Dar şi-atunci, ştiam că am trecut.

Au fost multe lumi şi multă lume,
Mi-a plăcut să-nvăţ, şi-am învaţat
Că purtând, mereu, acelaşi nume,
N-am să pot să fiu, de mulţi, uitat.

Am tăcut, dar am şi spus de toate,
Că şi-acum s-a spus, c-aş fi prea dur,
Sau că vreau prea mult şi ştiu a scoate
Adevărul, dureros, dar pur...

Ştiu de multe ori, mai dinainte,
Cum va fi, ori timpul viitor.
Nu mă bâlbâi; ştiu, că prin cuvinte
Pot trăi mereu, chiar dacă mor.

Şi-am urcat, din greu, câte o treaptă,
Cu săgeţi de foc am fost lovit;
Am păstrat mereu o cale dreaptă,
Orişicât s-a vrut să fiu oprit.

Piedici, praguri, rânduieli injuste,
Dictatura unor îmbuibaţi,
Drumuri largi, dar şi cărări înguste
Am trait, trăind, lângă Carpaţi.

Dar sunt singur... Şi-mi dau, mulţi, poruncă
Să mă vând, punându-mi şi un preţ,
Interzis, mi-e dreptul sfânt, la muncă,
Voie n-am, la nici un vis măreţ.

Din sintagme şi-ntâmplări ciudate,
Iarăşi, pun prezentul în trecut;
Revăzând, pe toate, ca-ntâmplate,
Să pot şti ce vreau şi ce am vrut.

Fără regrete

Nu am regrete, n-am trăit aiurea,
O viaţă am iubit şi iar iubesc.
Sunt răzvrătit, că asta îmi e firea,
Dreptatea, pentru toţi o tot doresc!

Nu-mi pare rău că lumea nu mă place,
Mereu voi spune tot ce am de spus;
Acesta-s eu şi nu mai am ce face,
Şi nimeni n-o să spună că-s supus.

Iubesc mereu, de-i toamnă, iarnă, vară,
Îmi place lucrul simplu şi firesc.
Şi vreau, mereu, să cred că-i primăvară,
Să văd, mereu, că pomii înfloresc.

Iar dacă plec, eu vreau să ştiu şi unde,
Când voi pleca şi unde mă opresc;
Atât îmi pare rău, şi aş ascunde,
Această teamă-a unui gând firesc:

Îmi pare rău, că simt că-mbătrânesc...
Şi voi pleca, fără să ştiu şi unde...