Amintiri despre destin

Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc,
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum.

Mă sărăceşte soarta de trăiri
Şi mă împinge-n margini de abis,
Şi mă tot vrea trăind din amintiri
Cu viitorul rătăcit în vis.

Mă simt umil când ochii mi-i ridic
Privind spre cei ce uită că exist,
Spre cei ce cred că viata le complic
Când am curaj să spun că-s tot mai trist.

Când cad tăcut, împiedicându-mi pasul,
Aş vrea să uit ce nu mi-aş vrea ştiut,
Minţindu-mă că nu-mi pot drege glasul,
Să creadă cei mai mulţi că sunt un mut.

Destule văd în cer şi pe pământ
Şi ştiu să mă feresc de omul laş,
Dar pe cei dragi i-ajut să-şi ia avânt
Şi-i vreau mergând pe-al vieţii lor făgaş.

Şi stau şi eu la rând, nu mă grăbesc,
Deşi aş vrea să fac mai mult şi mult mai mult,
Dar mă cutremur când îmi amintesc
De viaţa mea cu sensu-i prea ocult.

Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc.

Poem înspre final

Picătura şoaptei vine de departe,
Lumea o cuprinde răvăşind urmarea,
Printre absoluturi totul se împarte,
Obsedând răspunsuri spre a şti-ntrebarea.

Conţinuturi fade trec spre nemurire,
Clauze furate dau în fals putere,
Împlinind în taină visuri de mărire,
Agravând absurdul până la durere.

Lacrimi fără formă stau mereu să cadă,
Ca-ntr-un fel s-ascundă ceea ce se ştie,
Ochii ni-i vânează să nu se mai vadă
Calea înspre moarte ori spre nebunie!

Uită să mai creadă chiar cei ce se roagă,
Cât mai spre vedere, uşilor se-nchină,
Ca în miez de noapte să dea-n cap cu-o ghioagă
Celor ce-şi vor mersul doar către lumină.

Vântul mai adie şi mai vrea să mişte
Ape prea stătute ce nu vor să curgă,
Şi-atrăgând mirosuri, nu consimt să rişte
Până-n spre pârâuri drumul să parcurgă.

Întru deznădejde toate-s împlinire
Când, de prin adâncuri, vuiet surd răzbate,
Căci de-atâta ură şi dezamăgire
Vremuri de pe urmă se vor fi-ntâmplate.

Acceptata condamnare

Mă mulţumesc să spun că timpul trece
Şi spinii înfloresc în răni mereu,
Că mai mereu mă-mbăt cu apă rece
Şi pietrele de moară trag mai greu.

M-am învăţat să stau într-o răscruce,
Şi să rezist pe arşiţă ori ger,
Şi să mă-ntreb, şoptit, ce veşti mi-aduce
Lumina lunii când se urcă-n cer.

Privesc cumva pierdut, în depărtare,
Cerând iertare pentru tot ce ştiu,
Cerând iertarea ca pe-o acuzare
C-am abuzat s-aştept până târziu.

Mă reculeg şi-aştept o condamnare
Ce nu mai lasă semne de-ntrebare.

Scrisoare spre final

Copii mei, la ceas târziu de noapte,
Când unii dorm, iar alţii se petrec,
Privesc spre cer, vorbind cu voi în şoapte,
Căci, în curând, spre altă lume plec.

Mi-adun din gânduri viaţa-ntr-o poveste,
Nu vreau s-ascund nimic şi nici să uit,
Ca prin plecare mea, fără de veste,
Să vă rămână ceva neştiut.

Cuvintele sunt simple, mult mai simple
Decât au fost cândva, când le vorbeam...
Azi îmi zvâcnesc trăirile în tâmple
Ca să nu uit c-am fost cel ce eram...

Nu vă ascund ce mult, prea mult, mă doare
Că hoţii de destin ne-au jecmănit,
Şi-mi simt menirea împovărătoare,
Deşi nu-mi spune nimeni că-s zdrobit.

Şi plec în zori, şi vreau să-mi simt mâhnirea,
Iertaţi-mă, să-mi iert neîmplinirea.

Risipitul vers întâmplător

În miez de zi, ori undeva în noapte,
Când praguri bat şi simt că pot să cad,
Mă-ntorc, prin timpuri, prigonit de şoapte,
Şi caut, faptei întâmplate, vad.

De dincolo de sensuri absolute
Vin înţelesuri fără echivoc,
Sfindând contrariul celor ce sunt vrute
Să pot s-o iau, încet, încet, din loc.

Spunând că vine vremea friguroasă,
Îmi pun în cap pe cei ce cred altfel,
Dar ştiu ce spun şi nici nu îmi mai pasă
Ca unii-mi spun nebun, alţii rebel.

Necunoscut de-aş fi nu m-aş ascunde
În umbra unui nume anonim,
Pe mine nicidecum, şi n-am nici unde,
Realul existenţei e sublim.

Şi vă vorbesc din drumul dinspre moarte,
Ştiind de ce, şi pentru ce revin,
Prin versul pus, întâmplator în carte
Ce-şi are, singur, înţeles deplin.

Şi totu-i scris, oricine vrea-nţelege,
Că omul nu-i doar formă în decor,
Putând misterul lumii să-l dezlege
Prin cei ce ştiu ce spun întâmplător.

Căci totu-i spus, în Cer, la liturghie,
Acolo-i totul fapt adevărat,
Desprins de-această lume-n agonie
Ce nu se poate rupe de păcat.

Ceea ce-i spus ni se va da pe faţă,
Ceea ce-i vis va trece în real,
Ceea ce azi se vede doar prin ceaţă,
Va fi, nu paradox, ci fapt normal.

Să mergi…

Să mergi pe drumul tău, chiar dacă norii
Se-adună, tot mereu deasupra ta,
Şi aminteşte-ţi că petala florii
Arată tot ce are floarea-n ea.

Adună-ţi toată teama în cuvinte
Să poţi să spui ce-i greu şi ce-i uşor,
Dar să vorbeşti cu mare luare-aminte
Ferindu-te de cei ce sclav te vor.

Şi-n linişte să dormi, chiar dacă norii
S-au strâns, deasupra ta, la ceas de seară,
Ca-n ziua următoare, când dau zorii,
Să ai privirea limpede şi clară.

Când printre gene poţi să vezi lumină,
Simţirii tale să-i dai sens deplin,
Ca-n libertate, să aştepţi să vină
Acele timpuri care ştii că vin.

Şi chiar şi-atunci când numai tu vezi norii
Ce-şi proiectează umbrele pe cer,
Aşteaptă semnul ce îl dau cocorii
Când trec biruitori şi-n zare pier.

Din zbor să-ţi faci dorintă de-nălţare,
Să poţi să treci prin porţile de foc,
Să fii de-a pururi lacrimă de soare,
Mereu aducătoare de noroc.

Manifest contra tăcerii

E prima dată când eu rup tăcerea,
Sunt insistent, dar nu-s un cabotin,
Am învăţat să tac, să-nfrunt durerea,
Acum nu pot nicicum să mă abţin.

Tăcerea e un pas meschin spre moarte,
E ca un râu ce curge pe sub vad,
Ascuns de frunze, duce mai departe
Doar amăgirea... drumul înspre Iad.

Eu am tot spus mereu fără să-mi pese,
Că se tot vrea să fiu un surdo-mut,
Să iau reale vorbe şi excese
Spre a mă integra în absolut.

De ce să tac? Eu n-am de ce mă teme,
Nu judec nici o faptă ce a fost,
Şi nu emit nici legi, nici teoreme,
Doar caut vieţii înţeles şi rost.

Când vin şi pun pe toate în oglindă,
O fac simţind că ceva e-ascuns,
Simţind că răul vrea să se întindă
Într-o-ntrebare fără de răspuns.

Nu vreau să ştiu mai mult, deşi ştiu multe,
Analogând, evit să mă înşel,
Oricât se vor trăirile oculte,
Se simte că în suflet e măcel.

Uităm că timpul nu ne aparţine,
Uităm ce ştim, uităm ce-am învăţat,
Că viaţa nu ne face de ruşine
Când acceptăm ceea ce ea ne-a dat.

Doar aparent o faptă-i o greşeală,
Şi i se dă un sens material,
Uitând că plâng, în ceruri, cu sfială,
Cei ce-s trimişi aici cu-n ideal.

Adeseori, tot punem în balanţă
Destinul degradat la bun comun,
Şi banul cu blazon de importanţă,
Trăgând concluzii care ne transpun.

Noi parcă vrem să dăm măsura noastră
Poruncilor ce vin la noi din cer,
Chiar dacă bate soarele-n fereastră,
Ne amintim mereu de-al iernii ger.

Minţindu-ne, dăm altă-nfăţisare
La orişice se poate-a fi uman,
Uitând că toate au şi o urmare,
Păcatul nu-i ascuns sub paravan.

Dintr-o pudoare falsă şi extremă,
Eternităţii-i comandăm sicriu,
Abia apoi, când viaţa-i o problemă,
Îi cautăm un leac... Însă-i târziu!