Manifest contra tăcerii

E prima dată când eu rup tăcerea,
Sunt insistent, dar nu-s un cabotin,
Am învăţat să tac, să-nfrunt durerea,
Acum nu pot nicicum să mă abţin.

Tăcerea e un pas meschin spre moarte,
E ca un râu ce curge pe sub vad,
Ascuns de frunze, duce mai departe
Doar amăgirea... drumul înspre Iad.

Eu am tot spus mereu fără să-mi pese,
Că se tot vrea să fiu un surdo-mut,
Să iau reale vorbe şi excese
Spre a mă integra în absolut.

De ce să tac? Eu n-am de ce mă teme,
Nu judec nici o faptă ce a fost,
Şi nu emit nici legi, nici teoreme,
Doar caut vieţii înţeles şi rost.

Când vin şi pun pe toate în oglindă,
O fac simţind că ceva e-ascuns,
Simţind că răul vrea să se întindă
Într-o-ntrebare fără de răspuns.

Nu vreau să ştiu mai mult, deşi ştiu multe,
Analogând, evit să mă înşel,
Oricât se vor trăirile oculte,
Se simte că în suflet e măcel.

Uităm că timpul nu ne aparţine,
Uităm ce ştim, uităm ce-am învăţat,
Că viaţa nu ne face de ruşine
Când acceptăm ceea ce ea ne-a dat.

Doar aparent o faptă-i o greşeală,
Şi i se dă un sens material,
Uitând că plâng, în ceruri, cu sfială,
Cei ce-s trimişi aici cu-n ideal.

Adeseori, tot punem în balanţă
Destinul degradat la bun comun,
Şi banul cu blazon de importanţă,
Trăgând concluzii care ne transpun.

Noi parcă vrem să dăm măsura noastră
Poruncilor ce vin la noi din cer,
Chiar dacă bate soarele-n fereastră,
Ne amintim mereu de-al iernii ger.

Minţindu-ne, dăm altă-nfăţisare
La orişice se poate-a fi uman,
Uitând că toate au şi o urmare,
Păcatul nu-i ascuns sub paravan.

Dintr-o pudoare falsă şi extremă,
Eternităţii-i comandăm sicriu,
Abia apoi, când viaţa-i o problemă,
Îi cautăm un leac... Însă-i târziu!

Contadictoriul realism

O viaţă-n lacrimi. Asta mi-a fost soarta
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.

De-atâta plâns şi vorba-mi e amară,
rostesc un gând şi izbucnesc în plâns,
şi simt în mine gerul de afară
şi toti gheţarii-n suflet mi s-au strâns.

Neîmplinirea dă contur la toate,
şi toate câte-au fost au sens profund,
dar nu-nţeleg de ce, încă, se poate,
în viaţă, de-a mea moarte, să m-ascund.

Ar trebui să las să se întample
ceea ce pare-a fi acum ciudat,
să-mi curgă lacrimile doar pe tâmple
şi-apoi să fiu uitat cu-adevărat?

Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă,
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?

De toate pot să fac... şi pot alege...
Dar vine toamna... ce-am să pot culege?

Ploaia din iarnă

Plouă ca în plină vară

peste frunzele ce mor,

Fulgerele îmi dau semne,

parc-ar şti de ce mi-e dor,

În lumina lor te-arată

şi mă lasă să te văd,

Şi-mi dă sensuri şi-nţelesuri

la mai tot ce întrevăd.

Şi se-aude şoapta ploii,

norii se coboară grei,

Picăturile răzleţe

sunt dovadă şi temei,

Chiar şi dacă ploaia-ngheaţă

nume ploii ele dau,

Şi, să se-ntrevadă, lasă,

cândva ce pârâu erau.

Mai trozneşte lemnul porţii

şi se-arată pregătit,

De-a se-nveşmânta cu bradul

ce în cer e pregătit,

Iar din cer vine răspunsul

printr-un trăznet în ecou,

Dând de veste că e vremea

unui pas normal, dar nou.

Ploua parcă şi mai tare,

ritmul ploii îl ascult,

Şi aştept să treacă iarna

să arăt că ştiu mai mult.

Valuri prin valuri

Valuri, valuri, prin zăpadă,
Drum îşi fac înspre un port,
Să-nţeleagă şi să vadă
De ce malul pare mort.

Valuri, mari, învălurite
Lasă timpu-n urma lor,
Cautând printre ispite
Zborul pescăruşilor.

Valuri, valuri, prin dileme,
Se tot vor pe ţărmuri far,
Semn să facă, peste vreme,
Pragului de pe hotar.

Valuri mari, izbăvitoare,
Pun o treaptă către cer,
Exilând lacrimi de soare
Printre rosturi şi mister.

Valuri, valuri, fără nume
Bat la porţi fără de chei,
Vrând s-arate, înspre lume,
Gândul hâd din somnul ei.

Valuri mari, înnobilante
Fac al vieţii drum deschis,
Revocând căi aberante,
Revelând totul în vis.

Valuri, valuri, trecătoare
Urcă valuri către soare.

Redefinitoria creaţie

Cerul se aprinde-n miez de noapte,
Întrebări se rostuiesc în vis,
Adevărul răscolit de şoapte
Are un însemn deja promis.

Pe deasupra morţii-i valul vieţii,
Ce va fi urmează-a se-mplini,
Noi, striviţi de pragul dimineţii,
Înţelesuri noi vom regăsi.

Răspicat şi ferm, prin amănunte,
Stelele vor da sentinţa lor,
Să simţim că dărâmăm un munte,
Printr-un simplu joc al faptelor.

Să deschidem poarta ferecată,
Răsturnând al râurilor vad,
Ca ştiind, când zori se arată,
Noi să nu fim stelele ce cad.

Pe de-a-ntregul să dorim lumina
Ce ne dă îndemnul absolut
De-a uita că e a noastră vina,
Când mereu privim către trecut.

Din lumina stelelor mărunte
Să refacem dărâmatul munte.

Drum prin destin

De-atâtea ori am scris, în viaţa-aceasta,
Din întâmplare, tot ce va urma,
Dar, temător, să nu atrag năpasta
N-am spus că totul fi-va doar aşa.

Chiar dacă-aş fi putut să dau de veste,
Am preferat să stau retras, distant,
Am vrut să fie totul o poveste
Ce-mi apărea în gânduri, obsedant.

Şi mi-a mai fost să cred că nu e bine
Să se tot creadă că aş vrea ceva,
Că aş adauga doar ce-mi convine
Ca toate să urmeze spusa mea.

Şi multe nu le-am spus, deşi m-aş duce
În orişice proces, ca acuzat,
Cu-n jurământ pe tot ce-i sfânt, pe cruce,
Cerând, de mint, să fiu executat.

Şi n-aş vorbi de ceea ce-mi convine
N-aş cere şanse-n vorbe ticluite,
Aş cere să se spună: despre mine
Am folosit sintagme măsluite?

Acum vorbesc... Nu am nici o-ndoială,
Şi nu mai simt că aş avea opriri,
Că pot, cu o voinţă colosală,
Să dau de veste marile-mpliniri.

Şi uit să mă mai tem... Şi tot şoptesc,
Lumină simt... Lumina o iubesc!

Dorindu-te să te iubesc

Te-aş iubi pe roua dimineţii,

te-aş iubi pe creasta unui val,

Te-aş dori ca pe-o-ntâmplare simplă,

aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare

între plus şi minus infinit;

Răzvrătind miracole de viaţă

pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,

te-aş iubi pe treceri între munţi,

Să te am ca zbor de împlinire,

să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire

ca să-mi fii un pas mereu spre cer,

Învrăjbind un pas al vieţii noastre,

odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,

te-aş iubi la ceas de înserări,

Te-aş dori în zori încă odată

într-un pas visat prin întâmplări.